L-am dat afară pe soț, care a decis să trăiască separat pentru a-și clarifica sentimentele.

Andrei, ești sigur că ai nevoie de cizme de iarnă? E încă octombrie și, din ce am auzit, plouă, nu ninge spuse Ana, stând în pragul dormitorului cu brațele încrucișate, privind cum soțul ei, cu care trăise douăzecidoi de ani, împacheta metodic lucrurile în valiza uriașă cu roți.

Mihai se sprijină drept, cu o pereche de cizme de piele în mână. Părea puțin derutat, dar încerca să păstreze expresia feței omului care a luat o decizie profundă și înțeleaptă.

Ana, ce tot îți faci? Ți-am explicat deja. Nu știu cât va dura. Poate o săptămână, poate o lună. Dar dacă va lovi gerul? Trebuie să vin aici să-mi aduc fiecare pereche de șosete? Asta ar strica puritatea experimentului.

Experiment, repetă Ana ca ecou. Deci familia noastră devine un proiect de laborator. Ce subiect avem? Supraviețuirea bărbatului de vârstă mijlocie într-un apartament închiriat?

Mihai oftă adânc, așezând cu grijă cizmele într-un colț al valizei, lângă un teanc de cămăși călcate impecabil de Ana.

Încă ironizezi, de aceea trebuie să plec. Mă sufoc în rutina zilnică spuse el. Munca, grădina, serialele tale de seară Am nevoie de spațiu, să înțeleg cine sunt fără toate straturi de obligații.

Ana intră în cameră și se așeză pe marginea patului, acoperișul cu un covoraș bej cu flori mici, același pe care îl aleseseră împreună cu trei ani în urmă. Atunci, Mihai nu zicea că se sufocă; el cerea un saltea ortopedică pentru dureri de spate.

Știi, Mihai, șopti ea, privind cum el înfășoară curea de la valiză. De obicei, când oamenii vor să se regăsească, merg la psiholog sau la pescuit în weekend, nu închiriază un apartament în alt cartier și nu își duc jumătate din garderobă cu ei. Ai pe cineva?

Mihai roșea, ca în acele momente când era prins în contradictii sau când nervii îi erau la limită.

Ah, din nou cu tu de pe mine! exclamă teatral, fluturând mâinile. Nici încredere, nicio considerație pentru viața mea interioară. Nu am pe nimeni. Sunt doar obosit. Vreau liniște. Nu să aud mereu Ce gătim la cină?, Ai scos gunoiul?, Când mergem la mama?. Vreau să fiu singur. Nu am meritat asta la 47 de ani?

Ai meritat, încuviință Ana, cu un tremur fin în interior, ca o coardă întinsă, dar vocea rămâne calmă. Anii de director adjunct la școală o învățaseră să păstreze fața, chiar și când voia să izbucnească în lacrimi sau să spargă o farfurie de perete. Desigur că ai meritat. Dar să înțelegem un lucru.

Ce anume? întrebă Mihai, închizând fermoarul valizei.

Tu pleci să te regăsești, să trăiești separat. Bine. Dar nu e o vacanță, Mihai. E o decizie adultă. Și cheile le lași mie.

Mihai îngheță.

La ce să le las? Dacă trebuie să iau ceva? Să verific poșta? Casa e și a mea, să știi.

Pleci să locuiești departe, repetă hotărâtă Ana. Tu ai zis puritatea experimentului. Dacă ai chei, vei ști subconștient că poți să revii în căminul cald, cu mâncare de burtă și miros de sarmale. Asta nu e libertate, e turism. Lasă cheia pe noptiera.

După o clipă de ezitare, un clopoțel de metal căzu pe comoda de lemn.

Bine, dacă e atât de important. Voi suna din când în când, să nu te temi.

Nu, nu suna. Concentreazăte pe tine, nu pe treburi casnice.

Ușa se închise cu zgomot, lăsând în apartament o liniște apăsătoare. Ana fu la fereastră. O minută mai târziu, Mihai ieși din imobil, valiza trasă de el, fără să se uite înapoi, și se urcă într-un taxi.

Ana se aștepta să înceapă să plângă. Se apropii de oglindă pentru a-și vedea fața tristă, dar lacrimile nu veneau. Un gol ciudat, amestecat cu ușurare, o cuprindea. Privi ceasul: 7:30. De obicei, atunci, Mihai cerea cină platou cu ciorbă, friptură și pâine proaspătă.

Mergi în bucătărie. Pe aragaz se afla o oală cu ciorbă de fasole de ieri. În frigider, pulpe de pui marinate, gata de prăjit. Deschise frigiderul, privi puiul, apoi îl închise. Scoase o pâine cu semințe, tăie o felie de brânză, turnă un pahar de vin roșu vechi de la o petrecere, și se așeză în sufragerie. Porni televizorul, dar nu cu știrile pe care Mihai le comenta fiecare minut, ci cu un show muzical colorat și de prost gust.

Stătea, mușcând din pâine, sorbind vinul și realiză că nu trebuie să stea la gătit. Nu mai trebuia să asculte bârfele despre șeful autoritar, nici să șteargă cămașa pentru a doua zi.

Noaptea trecu liniștită. Se întinse pe marginea patului mare, cu brațele și picioarele întinse. Nimeni nu șuiera lângă ureche, nimeni nu tragea plapuma.

Săptămâna trecu. Mihai nu suna. Ana și ea păstra tăcerea. Pleca la muncă, verifica caietele, conduce ședințele, și se întorcea seara în apartamentul curat și gol. Curățenia deveni trei ori mai eficientă; praful nu se adună în colțuri și alimentele din frigider nu dispăreau în grabă.

Sâmbătă dimineață, pe când Ana se pregătea să savureze o cafea și o croissant proaspătă de la brutăria de la colț, sună soneria. Era hotărâtoare, de un singur tip de femeie.

Ana oftă, ajustă halatul și deschise. La ușă sta Maria Ilie, mama lui Mihai, cu o sacoșă din care ieșea un buchet de mărar.

Bună, nepoată, salută soacra, strecurânduse în hol.

Bună dimineața, doamnă Ilie. Vă rog, un ceai?

Voi fi și eu, și discuția va fi serioasă spuse femeia, aruncând o privire pe aragazul gol. Ce, nu gătești? Soțul nu e, nu te străduiești pentru nimeni?

Mâncarea am luat la micul dejun, nu mie nevoie, răspunse calm Ana, aprinzând ibricul. Așezațivă.

Maria Ilie se așeză, cu buzele contractate. Mereu crezuse că Ana nu e o potrivire demnă pentru fiul ei genial, deși Mihai, în doi decenii de carieră, nu a urcat niciodată pe scara ierarhică și Ana era o profesoară respectată.

Mihai ma sunat ieri începu soacra, sărutând privirea roșie a nepoatei. Vocea-i obosită, tristă. Trăiește întro căsuță, mănâncă pelmeni. Are gastrită, Ana! Ce te gândeai când lai alungat din casă?

Ana așeză cu grijă ceașca în fața ei.

Doamnă Ilie, să clarificăm. Nu lam alungat. El însuși șiși luă lucrurile, a spus că îl sufoc, că nu mai poate respira în familie și vrea să se regăsească. Decizia-i a lui. Eu doar iam cerut să lase cheia.

Cerut! hohăi soacra. Bărbatul e în criză, sufletul ie dureros, vârsta-i de reevaluat valori! Iar tu, ca soție înțeleaptă, ar fi trebuit să-l mângâi, săl convingi. Nu lai lovit cu banii, nuiai reparat raftul?

Nu lam lovit. Am trăit o viață normală. Am muncit, am ținut casa, am avut grijă de el. Dacă ia plăcut libertatea, iam oferito.

Libertate își ridică Maria Ilie fruntea. El e singur, în pereții altcuiva. Tu ești în confort, cu tot ceți trebuie. Apartamentul e, apropo, al tău, lam moștenit de la bunica.

Apartamentul mil dăruie bunica, lam renovat împreună. Dar nu e esențial. Mihai poate reveni oricând, dacă înțelege că familia contează mai mult decât libertatea. Dar nu revine. Deci îi place acolo.

Ești prea mândră clătină Maria Ilie. Vei plăti prețul. Un bărbat ca al lui Mihai nul vei găsi din nou. Va veni altcineva ceva găti pelmeni, cămașa curată și săl asculte. Tu vei rămâne singură cu pisicile.

Nu am pisici zâmbi Ana. Și pelmenii îi știu să-i fac. Dar nu am chef să alerg după un bărbat adult și săl conving să locuiască acasă.

Maria Ilie plecă după o jumătate de oră, fără săși termine ceaiul, lăsând în urmă un miros de parfum greu și un sentiment de vinovăție pe care Ana îl clătină repede, ca firimiturile de pe masă.

Un altă lună trecu. Noiembrie aduse vânt rece și zăpadă umedă. Mihai apăru fără săanunțe, lângă școala Anei, după serviciu. Arăta puțin neîngrijit: paltonul îi era ușor șifonat, eșarfă aruncată la întâmplare, umbrele de sub ochi. Dar părea hotărât.

Salut spuse el, blocândui calea spre mașină.

Bună, Mihai. Ce te aduce?

Am trecut pe aici și mam gândit săți propun să bem o cafea. E o cafenea nouă pe colț, nu-i rău.

Anei îi fu ușor să accepte.

Cafeneaua mirosea a scorțișoară. Mihai comandă un cappuccino mare și două prăjituri, mâncând cu lăcomie, ca și cum nar fi mâncat de o săptămână.

Cum te descurci? întrebă el cu gura plină. Bine?

Excelent răspunse Ana, amestecânduși espressoul. Am mult timp liber. Mă înscriu la cursuri de italiană, merg la piscină de două ori pe săptămână, am fost la teatru cu colegii.

Mihai opri masticația.

La teatru? Tu nu-ți place. Mereu spuneai că e plictisitor și călduros.

Asta spuneai tu, că e plictisitor. Eu îmi place, doar că nu mergeam din cauză că nu vrei să mergi.

El încruntă.

Bine, și eu nu pierd timpul. Citește, lucrez la un proiect nou.

Și cum merge autodescoperirea? Țiai găsit sinele?

Mihai privi în gol.

Procesul e complicat, neliniar. Chiar și singur, treaba de zi cu zi te epuizează. Mașina de spălat nu-și pliază singură hainele. Praful apare din nicăieri. Și vecinii de deasupra ascultă muzică toată noaptea.

Sărac, zise Ana fără milă. Dar asta e prețul libertății. Tu voiai să nuți mai spună cineva la ce oră teaștepți.

Exact! exclamă el. Simt un flux de inspirație. Doar că… uneori îmi lipsește căldura casei, contactul uman.

Ochii lui îi erau ca ai unui câine bătut, dar acum vedea în Ana nu doar îngrijitoarea ci și străinul. În altă vreme iar fi oferit un castron cu chiftele și la fi ascultat.

Căldura nu vine în pachet cu apartamentul spuse ea, ștergândui mâna de pe pată.

Lenuță, el acoperi mâna cu cea de la prăjitură. Poate am terminat cu căutarea. Am înțeles că ești importantă pentru mine, că familia contează. Ce zici să vin înapoi? Să aduc câteva lucruri, restul le iau mai târziu?

Anal ridică ușor și puse un șervețel.

Ai înțeles că familia e importantă pentru că țiau luat cămășile și teau săturat cu pelmeni? Sau pentru că chiar îți lipsește prezența mea ca persoană, nu ca servitoare?

Nu fi atât de dur! Vreau săți spun mie dor!

Nu, numi este dor spuse Ana, cu vocea ușor tremurândă, dar hotărâtă. Mă bucur să fiu singMă bucur să fiu singură și să știu că am găsit echilibrul dintre dorința de libertate și bucuria de a trăi pe deplin.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

4 × 1 =

L-am dat afară pe soț, care a decis să trăiască separat pentru a-și clarifica sentimentele.
PENTRU ORICE EVENTUALITATE Vera aruncă o privire indiferentă către colega plângândă, se întoarse spre calculator și începu să tasteze repede. — Ești fără suflet, Vere, — îi spuse Olga, șefa de departament. — Eu? De ce spui asta? — Păi doar pentru că ție îți merge bine în viața personală, nu înseamnă că la toți e la fel. Vezi și tu că fata suferă, ai putea să o compătimești, să-i dai un sfat, să-ți împărtășești experiența. Că la tine totul e roz… — Eu? Să-mi împărtășesc experiența? Cu ea? Sunt sigură că Nadiei nu i-ar plăcea, am încercat și acum vreo cinci ani, când venea la lucru cu vânătăi de parcă mergea pe întuneric… Pe atunci tu încă nu lucrai aici. Și, nu, nu o bătea bărbatul. Ea se lovea singură, cădea aiurea… Când el a plecat cu coada între picioare, vânătăile au dispărut, era a treia tentativă de „fericire” eșuată. Eu voiam să o susțin, să-i spun din experiența mea, dar tot eu am ajuns vinovată! Alte colege mi-au explicat că n-are rost, Nadia tot le știe pe toate. „Dușmană”, am fost etichetată, cică i-am stricat „fericirea”. Atunci umbla la babe cu vrăji de dragoste, acum e modernă, merge la psiholog și „lucrează pe traume”. Niciodată nu pricepe că trăiește pe același scenariu, doar bărbații se schimbă. Așa că, mă scuzați, dar nu plâng și nici batista nu-i dau. — Oricum, Vera, nu e frumos. La masa de prânz toate vorbeau numai despre fostul Nadiei, ticălos și mincinos. Vera mânca în tăcere, apoi și-a luat cafeaua și s-a retras să se relaxeze cu un scroll pe rețelele sociale. — Vere, — i se alătură vesela și plinuța Tania, azi cu fața tristă — chiar nu-ți e milă deloc de Nadia? — Tania, ce vreți de la mine? — Las-o, — zise Iulia, trecând pe lângă, — ea are pe Vasili al ei, viață roz, n-are cum să înțeleagă ce-i să rămâi singură cu copilul, fără niciun ajutor, nici măcar pensie alimentară nu vei vedea de la neisprăvitul ăla. — Nu trebuia să nască, nici nu știe sigur de la cine, la vârsta aia… — își dădu drumul Tanti Tania, cea mai în vârstă dintre ele. — Are dreptate Vera, de câte ori a plâns? Când era gravidă îi făcea zile fripte… să vezi înainte… Fetele se învârteau în jurul Nadiei care plângea fără oprire, fiecare cu altă părere ce să facă. Și ce dacă? Doar că veselă, independentă și tare pe poziții, Nadya vru să-și arate tăria. I-au chemat mama de la țară să o ajute cu băiatul și cu acel… nerecunoscător, Nadya începu să-și revină. Și-a făcut breton, sprâncene tatuate, gene false, voia să-și pună piercing în nas, dar au oprit-o fetele din birou. Și, gata, a reintrat în ritm. — Lasă, Nadya, îi consolează fetele, și el, uite, o să plângă după tine, o să te regrete! — N-o să plângă! – zise Vera încet, dar a auzit-o gașca și au cerut explicații. Cum adică n-o să plângă? — Pur și simplu n-o să plângă și nici n-o va regreta. Nadia o să mai găsească repede altul, la fel… — Ușor de zis, la tine Vasili e altfel… — Altul… Vasili al meu e cel mai de treabă bărbat posibil: nu mă bate, nu bea, nu umblă după alte femei, mă iubește. — Eh, toți-s la fel, să vezi că ți-l „furăm” pe Vasili. — Nu, nu-i așa, nu merge, nu e genul. — Eu n-aș fi așa sigură! — Mai bine să fii tu! Vinul le-a încălzit și s-au apucat de glume. — Hai la tine acasă, Vere, să vedem dacă ține Vasili piept la atâta frumusețe feminină! Sau nu ne chemi de teamă? — Hai că vinem! — Hai, fetele, mergem la Vera, îl luăm pe Vasili, tanti Tania, vii? — Fată, eu am pe Mihai acasă, dar mergeți, — răspunse zâmbind bătrâna. Au năvălit gălăgioase peste Vera acasă, au chicotit în bucătărie, au vrut să-i pregătească masa lui Vasili. — Fetelor, să nu vă agitați, e pretențios la mâncare, dar vine curând. Spiritul aventurii s-a mai domolit, unele s-au scuzat cu treburile casei și au plecat, au rămas doar Nadia, Olga și Tania. Beau ceai la bucătăria primitoare a Verei, stau stinghere și, în așteptarea misteriosului Vasili, se gândesc fiecare la ale lor. Când deodată intră cineva. — Vasili, Vasilică, dulcele de băiat! — chiuie Vera din hol. Fetele se fâstâciesc când în prag apare un băiat frumos și înalt. Aha, deci Vasili e mult mai tânăr decât Vera!… — Fetelor, vă prezint: Denis, fiul meu! Cum e cu Vasili, Deni? S-a purtat bine? — Da, mamă, acuma îi trebuie liniște, mâine-poimâine aleargă iar, numai să nu-l lași să se lingă pe acolo… Fetele roșesc. — Noi… cred că plecăm… — Stați, nu v-am prezentat pe Vasili, dar să nu faceți gălăgie, e după operație. Denis cu Lenuța, nora mea, l-au dus, că eu lucram… la castrat l-au dus, că prea marca draperiile… Poftiți aici… Iat-l, Vasili, motanul meu, doarme liniștit! Să nu izbucnească în râs, au fugit toate râzând din odaie. — Vere, dar e un motan! — Păi, ce credeați? Ce, nu v-am spus că am un bărbat minunat, Vasi, nu ați lăsat să termin… ați concluzionat singure… și ați și crezut. Prima dată am fost măritată tânără, poveste cu iubire, nu am terminat facultatea, l-am născut pe Denis. Trei ani, ne-am despărțit, părinții m-au ajutat. A doua oară aproape de 30 de ani, soț de nota 10, planuri, copii, dar cu Denis nu voia să stea. L-am trimis la maică-sa. Ne-am despărțit. A treia oară, știam că nu mai sunt nici pe departe un premiu pe piața matrimonială… Am încercat. Dar a apărut ochiul vânăt… la gelozie, dragoste mare… Băiatul meu făcea arte marțiale, eu îi țineam „ședințe” acasă, m-am deprins și eu cât de cât, i-am dat replica și a zburat fix afară din casă. Atunci am știut clar: gata! Denis s-a însurat, mi-a fost dor, mi-am luat motan. Acum trăim liniștiți. La film am cu cine merge, în concediu la fel, nu ne facem griji, nimeni nu dă explicații nimănui. Denis la început nu înțelegea, de ce nu trăiesc cu cineva. Dar de ce? Fiecare cu viața și obiceiurile lui… Dacă eram din tinerețe împreună, ca fratele meu, părinții mei… dar eu nu am avut noroc. Să mă mint, să țin cu forța să zic că „sunt măritată”? Nici vorbă! Cu Vasili, motanul, e perfect. Nu-i așa, dragule? Vezi ce pățești dacă latri și marchezi draperii? Rămâi fără ce ai mai scump! Fetele au plecat pe gânduri, mai ales Nadia. Dar… Nadiei nu i-a ieșit ca Verei. După o lună, deja ciripea despre noul ei ales, cu buchete imense la birou. Vera, împreună cu tanti Tania, doar zâmbeau pe sub mustață. — Ce face Mihai al dumneavoastră, tanti Tania, cum e cu laba? — Bine, Vere, la plimbare s-a înțepat, dar s-a vindecat, cum zice lumea: ca la câine. Nepoții vor să-l duc la expoziție, dar nu am ce chinui animalul, și fără expoziție e bine… Dar Nadiei văd că i s-au aranjat lucrurile… Așa e, Vere dragă, unii își iau animale, alții… bărbați… — Ei, fiecare cu norocul lui. Poate acum îi merge bine! — Să dea Domnul… — Ce șușotiți acolo? — Despre tine, Nadya, să-ți meargă bine! — Fetelor, știu cum pare, dar nu pot singură, chiar nu pot. — Cine te judecă, fiecare cu filmele lui… — Vere, — strigă Nadia când Vera merge la parcare, — Dacă ai timp, mă mai înveți cum e cu motanii? Ce să aleg, motan sau pisică? — Du-te, că te așteaptă deja! Dacă ceva, vedem noi… — râde Vera. — Întrebam, așa, pentru orice eventualitate…