Cu câteva nopți în urmă, băiatul meu a adus acasă o fată. Pe cât mi-am dat seama, era doar cu câțiva ani mai tânără decât mine poate patru sau cinci. Băiatul meu s-a îndrăgostit de o femeie de vârsta mea și vrea să o ia de soție. Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost că ea avea și o fetiță micuță cu ochi de păpușă de porțelan.
Le-am primit cu fața luminoasă, de parcă aș fi primit oaspeți veniți dintr-un alt timp. Cel mai important este că băiatul meu râde, și atunci și sufletul meu se încălzește, dar tot simțeam că trebuie să vorbesc cu cineva. Cum au plecat, am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe Mirela, prietena mea pe care o numesc picătură de valeriană. Mereu, orice se întâmplă, nu pleacă de lângă mine și mă povățuiește cu sfaturi de aur care nu dau greș niciodată. I-am povestit tot ce s-a întâmplat și am rugat-o să mă ajute să fac ceea ce trebuie.
Discuția noastră s-a întins în noapte, de parcă am fi plutit pe râul Bâc la lumina lunii. Poate că am fi vorbit mai mult, dacă nu s-ar fi întors băiatul acasă. Voia să stea de vorbă. Mi-era frică să nu mai aud încă o veste care să mă răscolească. Mamă, vreau ca ea și fetița să locuiască cu noi, mi-a spus.
Nu știam cum să răspund, dar buzele mele s-au mișcat singure: Da, să vină, să stea. Ochii lui au licărit de fericire, ca două monezi de argint moldovenesc, și s-a grăbit să dea vestea.
Dar gândul mi s-a încolăcit ca un șarpe în mintea mea: oare femeia asta chiar îl iubește pe băiatul meu? Poate a aflat că avem casă mare în inima Chișinăului, bunăstare și curtea plină de meri, și de aceea s-a agățat de el ca o iederă de castan bătrân?
Cu gândul acesta am adormit… și am visat. Mă aflam pe malul Nistrului, iar soțul meu răposat s-a apropiat de mine, cu ozonul dimineții în jurul lui, și mi-a spus șoptit: E bine, tu să fii liniștită. Dimineața, când zorii rumeneau geamul meu, am înțeles că băiatul meu nu e un prost și pricepe totul; chiar de va greși, va învăța și va repara… Așa e dat în Moldova.
