O să stăm la tine o perioadă, că nu avem bani să închiriem un apartament! mi-a spus prietena mea.
Sunt o femeie foarte activă. Chiar dacă am 65 de ani, încă reușesc să vizitez locuri noi și să întâlnesc oameni interesanți. Cu nostalgie și bucurie îmi amintesc de tinerețea mea. Pe vremea aceea, puteai merge în vacanță oriunde îți doreai! Se putea merge la mare, în stațiunile de pe litoralul românesc. Se putea ieși cu cortul pe malul Prutului sau s-o pornești cu prietenii să descoperi peisajele basarabene. O excursie pe râul Nistru, o plimbare prin munții Moldovei toate acestea erau posibile cu puțini lei moldovenești.
Din păcate, acele zile au trecut. Mereu am fost fascinată să cunosc oameni diferiți. Fie că îi întâlneam pe plajă la Constanța, fie că ne intersectam la Teatrul Național din Chișinău, unii mi-au rămas prieteni pe viață.
Într-o vară am cunoscut o femeie pe nume Paraschiva. Am stat împreună la un pensiune din Eforie și ne-am despărțit ca bune prietene. Au trecut câțiva ani în care am mai schimbat câteva scrisori.
Într-o zi am primit un telegram, fără semnătură. La ora trei dimineața vine trenul. Te rog să mă întâlnești! era tot ce scria. Nu am înțeles cine mi-ar fi putut trimite așa mesaj. Cu soțul nici nu ne-am mișcat de acasă. Dar la patru dimineața cineva a sunat la ușă.
Când am deschis, am rămas fără cuvinte. În prag era Paraschiva, două fete adolescente, o bunică și un bărbat. Aveau un munte de bagaje după ei. Eu și soțul meu am fost șocați, dar până la urmă i-am lăsat să intre. Paraschiva m-a întrebat:
De ce n-ai venit să mă întâlnești? Ți-am trimis telegramă! Și chiar costă bani!
Îmi pare rău, nu știam cine a trimis telegrama!
Ei bine, mi-ai dat adresa ta. Uite că am venit.
Am crezut că doar o să mai scriem scrisori, atât.
După aceea, Paraschiva mi-a spus că una dintre fete terminase liceul în anul acela și voia să dea la facultate la Iași. Restul familiei o însoțea, să o susțină.
O să locuim la tine! Nu avem bani de chirie sau hotel!
Am rămas stupefiată. Nu eram nici măcar rude. De ce trebuia să ne asumăm așa o povară? Trebuia să le gătesc de trei ori pe zi, mâncau doar ce pregăteam noi, nu se implicau deloc. Au adus ceva mâncare cu ei, dar niciodată nu găteau, doar se serveau din rezervele noastre. Și eu trebuia să mă ocup de toate.
După trei zile, nu am mai suportat și le-am rugat să plece din apartament. Nu mă mai interesa unde s-ar duce.
S-a iscat o ceartă zdravănă. Paraschiva a început să trântească vase, să țipe isteric.
Am rămas uluită de comportamentul ei. Într-un final, Paraschiva și ai ei au început să își adune lucrurile. Au reușit să fure halatul meu, câteva prosoape și, cumva, au plecat și cu oala mare de supă. Nici nu știu cum au reușit să o înfunde. Pur și simplu, oala a dispărut!
Așa s-a terminat prietenia noastră. Slavă Domnului! Nu am mai auzit de ea niciodată după aceea. Cum poți fi atât de lipsit de rușine?
Acum sunt mult mai atentă când cunosc oameni noi. Viața mi-a arătat că bunătatea trebuie să fie mereu ponderată cu înțelepciune, căci ospitalitatea nu înseamnă să te lași folosit. E bine să ajuți, dar să nu pierzi respectul de sine în fața celor care nu-l merită.






