În sala de așteptare a cabinetului de cardiologie s-a așezat lângă mine un străin. În loc de obișnuitul bună ziua, s-a aplecat ușor și a întrebat: Ai fost vreodată la tabăra de alpinism din Băile Herculane? Am observat o mică cicatrice lângă pleoapa dreaptă îmi amintesc.
Am simțit cum aerul din gât se îngroașă. O linie subțire, pe care rar o mai observ în oglindă, a început să arde ca o rană proaspătă. Mirosul de dezinfectant, șuierul aparatului cu apă, tusele și gâlgâitul oamenilor din jur s-au topit într-un murmur. Rămâneau doar vocea lui și lumina augustină a unui soare de altădată.
Tabăra de alpinism, 1984? a șoptit, ca și cum ar fi așezat cu grijă o piesă de puzzle. Am încuviințat. Cicatricea îmi amintea de o căzătură pe o stâncă din apropierea cascadei Bârsău; tăietura fusese mică, dar sângele curgea ca un izvor, iar un tânăr cu o pușcă roșie mi-a lipit un bandaj și a tras pe el un zâmbet.
Întotdeauna le povesteam copiilor acea întâmplare: gestul blând al unui necunoscut. Niciodată nu le spuneam că, tot turneul, am căutat cu ochii acea pușcă roșie.
Andrei s-a prezentat acum, parcă terminând o propoziție începută patruzeci de ani în urmă. Avea în el ecoul acelui băiat: aceeași linie de zâmbet, aceeași timiditate ascunsă în glumă.
Ridurile din jurul ochilor adânceau impresia că tot ce sa întâmplat a lăsat o urmă nu amară, ci caldă. S-a apropiat, vegheat de geanta mea. Am observat cicatricea când ți-ai ridicat ochelarii. M-am gândit: dacă nu ești tu, atunci destinul chiar știe să glumească.
Am tras o gură adâncă și am spus: Bandajul cu zâmbet. S-a amuzat așa cum o făcuse când eram la foc de tabără, cântând cântecele pe care le știau jumătate din țară. Prin fereastra sălii se zărea un parc cu tei legănați, vânt de octombrie.
Asistenta, cu fire în mască, rosti nume, iar pixul lovea pe listă. Totul curgea în ritmul său obișnuit, dar aveam senzația că lumea făcuse o cotitură și se întorcea la un loc în care ne-am întors odată pe direcție greșită.
Vorbeam șoptit, ca și cum nu am vrea să trezim amintirile prea brutal. A amintit că vara aceea, după tabăra din Băile Herculane, a plecat cu părinții într-un alt oraș, fără să ne despărțim. A scris o scrisoare, dar nu a găsit niciodată adresa.
Eu i-am povestit că am stat mult la panoul de anunțuri al centrului, fără să am vreun motiv. Apoi au venit studiile, slujba, căsnicia, copiii. Am transformat viața în sarcini de îndeplinit. Pușca roșie dispăruse, rămânând doar cicatricea.
Cineva a lăsat un dosar cu rezultate la recepție! a strigat cineva la ușă și un val de sunete realiste a revenit ca o mare înălțare: scaune trase, pahare de hârtie, pași grăbiți. Am observat că Andrei ținea în mână o trimitere pentru ecocardiogramă.
Aritmie a murmurat, pe jumătate glumă. Poate din cauza Băilor Herculane, poate din toamnă, poate pentru că, după patru decenii, ne așezăm din nou lângă noi. Am simțit colțurile gurii ridicându-se de la sine.
Era ceva ce îmi plăcea la oameni: atenția. M-a întrebat dacă încă îmi place drumeția, dacă am cărări favorite, dacă beau ceai cu lămâie așa cum obișnuiam. Am răspuns cu grijă, încercând să nu arăt prea mult, și în același timp absorbam prezența lui ca căldura unei mâini într-o zi rece.
Ne-am amintit corturile, umezeala sacilor de dormit, profesorul de geografie care amesteca nordul cu sudul și acea fotografie de grup în care eu clipocisem. Nu-mi aduceam aminte că el stătea lângă mine atunci. El nu uita.
De ce nu te-ai apropiat de mine una dintre seri, în Băile Herculane? am întrebat brusc. El a ridicat din umeri. Mă temeam că nu-ți vei aminti numele meu. Acum pare hazliu, dar pentru un adolescent era sfârșitul lumii.
Voiam să spun că nu numai numele, ci și mirosul hanoracului lui și că număra până la trei înainte ca lumânarea din borcan să se stingă. Am ținut aceste cuvinte pentru mine, să rămână în acel august.
Asistenta a rostit numele lui. S-a ridicat. Înainte să plece, sa întors și a întrebat: Dacă nu-ți pare ciudat nevom bea vreodată ceai, cu lămâie și miere, ca după coborârea de pe Ceahlău?.
Cu degetul a arătat spre o masă cu pliante, ca și cum acolo, între sfaturile despre colesterol și amintirile de mișcare, ar fi fost loc pentru un număr de telefon. Am observat o verighetă fină pe degetul lui subțire și simplă. Am privit la a mea; metalul strălucea rece sub lumina neonului. A încruntat din nou. Am întrebat prea mult? a adăugat repede. Nu știu ce e permis și ce nu.
E permis să ne amintim i-am răspuns, cu vocea în șoaptă. Apoi vedem.
A dispărut în ușile albe ale cabinetului, iar eu am rămas singură cu ticăitul ceasului și foșnetul papucilor. Am luat o broșură și am scris pe reversul ei un număr. Înainte să-l ascund în geantă, mau chemat.
Doctorul avea un ton senin și mâini reci. Asculta, nota, înclina capul. Inima bate regulat pentru vârsta ta, foarte bine a spus, când a lăsat stetoscopul. Mam gândit că inimile sunt duplicitare: pot fi sănătoase și totuși nepregătite.
Am ieșit prima. Sala de așteptare era aproape goală, luminile EKGului pâlpăind ca niște stele miniaturale. Mam așezat din nou pe același scaun, lângă geanta mea, ca și cum mișcarea ar fi întors timpul cu câteva minute și ar fi apropiat viitorul.
Priveam la ușa cabinetului și simțeam o combinație ciudată de liniște și tensiune. Era oare posibil ca o singură discuție în sala de așteptare să rescrie o poveste pe care o credeam închisă?
Telefonul a sunat. Un număr necunoscut. Sa stins înainte să răspund. Am ascuns telefonul, am luat broșura cu numărul meu, am pliat-o în jumătate, apoi din nou, ca un porumbel de hârtie ce nu va zbura. Cineva a pornit televizorul de lângă recepție imagini cu vremea, un front rece, ploaie în munți. Am zâmbit sub nas la cuvântul munți, ca și cum ar fi fost un mesaj.
Andrei a ieșit în curând, cu un dosar de teste și un zâmbet greu de numit doar politicos. Am pășit doi pași, mam oprit. Am simțit în palmă micuța hârtie. Privirile noastre sau întâlnit ca atunci, peste acel bandaj.
Întro secundă totul a încolțit în mintea mea: copiii pe care iam învățat să nu tânjească după ce nu pot avea, soțul care doarme de ani buni pe partea stângă a patului, lumea ce nu iubește când cineva vrea să rămână tânăr, deși vârsta este încăpățânată ca un calendar. Și acel gând nerostit: că uneori întâmplarea devine cheia pentru uși pe care nu leam planificat să le deschidem.
Am întins mâna. El a făcut același lucru. Hârtia a alunecat dintre degete și a căzut pe scaunul de lângă noi. A rămas suspendată ca un pendul. Reflexia luminii sa jucat pe cele două verighete. Pentru o clipă niciunul nu sa aplecat.
Trebuie să plec a spus. Și eu iam răspuns. Am înclinat capul ca doi vechi prieteni care știu că există cuvinte mai ușoare decât tăcerea și mai grele decât declarațiile.
Mam întors prima, el a urmat. După trei pași mam privit înapoi, dar el privea deja spre recepție. Hârtia încă zăcea pe scaun, o pată albă pe tapițeria albastru închis, asemănătoare cu bandajul de pe fruntea mea.
Acasă, lângă oglindă, am alunecat degetul pe cicatrice. E doar o linie subțire, dar poate, întro secundă, să ne transporte în augustul de patruzeci de ani în urmă. Seara am pregătit ceai cu lămâie și miere. Aburul se ridica intens, amintind de ceva ce îi place să revină. Telefonul zăcea cu ecranul în jos, pe masă. Nu am verificat dacă cineva a sunat.
Nu știu ce sa întâmplat cu adevărat astăzi: o întâlnire întâmplătoare sau o repetiție generală pentru ceva ce ar putea începe dacă am fi cu un deceniu mai tineri sau cu puțin mai curajoși.
În geanta mea, în buzunarul lateral, am găsit seara o pliuă de fluturaș cu schema unui inimă sănătoasă și o urmă subțire de pix, ce străpunsese hârtia. Lipsea doar un gest. Poate că, în final, tot ce contează este acel gest unul în plus sau în minus în poveștile noastre de viață.
