Deși Ancuța a fost o noră și o soție deosebită, și-a ruinat nu doar căsnicia, ci și însăși viața ei.
Ancuța era orfană și crescuse la orfelinat în apropierea Iașului. Fata s-a măritat la doar optsprezece ani, fără să aibă habar ce înseamnă să fii soție ori să trăiești într-o familie, pentru că nici prietene nu avea care să fi trecut prin așa ceva. Când a intrat în casa soțului ei, a ascultat cu nesaț tot ce i se spunea despre cum trebuie să fie o soție adevărată. Învățătoarea ei principală era soacra, Ileana.
Se știa pe atunci destule istorisiri despre cât de amare pot fi relațiile cu soacrele, dar Ancuța a crezut totuși că dacă n-a avut mamă, soacra îi va fi ca o mamă și nu-i va dori răul. Într-un fel, nu s-a înșelat cu totul, căci Ileana nu voia, de fapt, să facă rău nurorii, dar așa s-a nimerit… Cu simț de răspundere a început să-i dea povețe despre rânduiala casei și i-a zis, printre altele: Ține minte, dacă bărbatul umblă cu alte femei, nevasta e vinovată.
De ce? obișnuia să se întrebe Ancuța, că n-ar trebui să fie price cel care calcă strâmb vinovat? Dar nu, i s-a spus că soția poartă vina, pentru că, cel mai sigur, nu se mai îngrijește și nu-i mai place bărbatului ca femeie. Ileana o sfătuia să-și păstreze talia subțire, așa că Ancuța a notat în carnet: să nu mă îngraș și s-a înscris la o sală de exerciții.
Era oricum slabă și arătoasă, dar, de frică, a început să țină regimuri peste regimuri. Când și lecția asta a fost învățată, soacra îi aruncă o nouă înțelepciune: Într-o familie cumsecade, amândoi muncesc.
Ancuța nici nu a cârtit, că-și dorea și ea mult să aibă rostul ei. S-ar fi dus la orice lucru. Când a întrebat-o ce să facă în timpul concediului maternal, Ileana a tăiat-o scurt: Asta e treaba ta, cum te descurci, nu-i problema altuia!
Pe asta n-a mai notat-o, însă când, la câțiva ani după nuntă, a intrat în concediu de creștere copil, s-a angajat pe jumătate de normă ca dădacă. Era mulțumită, doar că nici soacra, nici soțul, Grigore, nu erau, ba începuseră să-i scoată ochii că aduce puțini bani în casă.
Fata și-a zis atunci că nu-i mare păcat dacă își cheltuie banii pe o tunsoare, însă iată încă o comoară de la Ileana: În timpul concediului de creștere nu te mai poți fandosi! Când te vei întoarce la serviciu, să-ți faci părul și să te rujezi, dar acum trebuie să strângi cureaua!
Ancuța dădea toți banii soțului. Cumva, în toți acești ani, peste căsnicie plutea vorba soacrei: O gospodină adevărată nu-și lasă treburile pe mâna altcuiva!
Și așa a fost. Ancuța se ocupa de toate. Cădea de oboseală, dar se ținea cu dinții de tot: spăla, gătea, curăța… Leșinul îi devenise tovarăș de zi cu zi. De multe ori, după ce adormea ultimul copil pe la ceasurile nouă seara, se apuca să facă ordine și să pregătească hrana pe a doua zi. Grigore dormea de mult, adunându-și puterile pentru că aducea leu cu leu acasă și obosea greu.
Că a ajuns Ancuța la spital nu a surprins pe nimeni. Nici nu mai avea vreme să bage seamă durerile ce-i dădeau târcoale, iar începutul bolii grave nici nu l-a băgat în seamă. Două săptămâni a zăcut, fără ca vreunul din casă să vină măcar să întrebe de ea. Noroc că și-a luat telefonul la spital, că altfel nu știe cum ar fi scos-o la capăt. A sunat-o pe prietena ei cea mai bună, Lenuța, care i-a adus de toate.
Când, la urmă, a ieșit din spital, a așternut fără șovăială cererea de divorț.
