Nu i-a lăsat pe rudele soțului să vină la cabana ei de la țară

Otilia, ştii că nu au unde pleca în weekend, Andrei se uită la nevastă cu glas şoptit, încercând să o strângă de umeri, dar Otilia se ridică brusc, ca şi cum ar fi simţit şoc electric, şi continuă să felieze castraveţii cu furia unui războinic ce şlefuieşte inamicul.

Cuţitul loveşte tabla de lemn: tuptuptup, ritmic, necruţător.

Andrei, am vorbit şi în aprilie. Casa mea de la sat nu e un şezut de vacanţă, nici sanatoriu, nici o filială a taberei pentru copii. Mă duc acolo să mă odihnesc în linişte, să mă legăn în hamac cu o carte, să admir bujorii şi să ascult zumzetul albinelor. Nu să ascult cum sora ta, Luminita, îşi cresc copii neascultaţi, nici cum mama ta, Ilinca, încearcă să-mi arate cum se sape străzile pe care, apropo, nu am nici una.

Andrei oftează tare şi se sprijină de pervaz. Afară, în agitaţia unui august torid, asfaltul se topeşte, iar oricărui om normal i sar dori să fugă la ţară.

O, nu, e familie. Luminita are o săptămână liberă, nu are bani pentru mare, iar Vasile rămâne fără bonus. Copiii suferă în oraş. Nu te păcăleşte că locul e mare, toate vor încăpea. Vor sta la al doilea etaj, şi nu le vei vedea.

Otilia pune cuţitul jos, se întoarce încet spre soţ. În ochii ei se reflectă oboseala amestecată cu hotărârea.

Casa e mare pentru că tatăl meu a ridicat-o cu două mâini zece ani în urmă. Pentru că eu am pus în ea fiecare bilet de salariu. Pentru că eu, nu tu şi nu sora ta, am vopsit acel etaj al doilea vara trecută, în căldura de treizeci de grade. Şi îmi amintesc clar vizita voastră de acum doi ani. Îţi aduci aminte? A fost o dezbatere.

Andrei întoarce privirea spre altceva.

A fost câteva neînţelegeri

Neînţelegeri? Otilia zâmbeşte amar. Au ars gazonul pentru că Vasile a fost prea leneş să meargă la zona de grătar şi a pus grătarul lângă prispa. Nepoţii tăi au rupt viile şi le-au aruncat la pisica vecinului, apoi am fost obligată să mă cerşesc în faţa mătuşii Valeria. Şi mama ta a aruncat hortensiile mele, crezând că-s buruieni, şi le-a pus pătrunjel în loc, fără să ceară voie.

Mama a făcut ce credea că e bine, e o femeie din generaţia veche, pentru ea pământul trebuie să dea roade

Andrei, nu. Merg singură. Nu e de discutat. Am avut un raport trimestrial greu, am nevoie de recuperare. Dacă vor să fie la natură, să închirieze un cămin la o staţiune.

Eşti egoistă, O, spune Andrei, iar vocea i se încarcă de note dure. Îţi pasă să nu le lipsească un strop de pământ şi un acoperiş. Mama ştia că vei refuza. A strâns deja bagajele.

Şi asta e şantaj. Să le dea înapoi bagajele.

Otilia şterge mâinile cu un prosop şi părăseşte bucătăria. Conversaţia sa terminat, sau aşa credea. Era convinsă că Andrei va transmite refuzul, se va supăra câteva zile şi totul se va linişti.

Vineri seara, Otilia încarcă în portbagajul maşinii produse: brânză bună, o sticlă de vin, carne afumată pentru ea, fructe şi o grămadă de reviste noi. Andrei invocă o urgenţă la serviciu şi spune că rămâne în oraş. Otilia chiar se bucură un weekend în singurătate pare un paradis.

Drumul spre casă durează o oră şi jumătate. Când maşina ia drumul de ţărână prin pădurea de pinşi, Otilia simte cum tensiunea urbană se ridică de pe umeri. Aerul e diferit dens, cu miros de brad şi pământ cald.

Casa de la sat o întâmpină în linişte. Văzută de deasupra, o casă din lemn, cu verandă largă, acoperită de viţa de vie sălbatică, stă în mijlocul unui grădină îngrijită. Fără straturi de cartofi, doar gazon perfect tuns, bujori, o mică colină alpină şi leagăne pentru relaxare. Era regatul ei, spaţiul ei de putere.

Otilia şterge pachetele, îşi toarnă un pahar cu limonadă rece şi se așează pe verandă. Soarele se lasă înapoi, coloraţi cerul în nuanţe de piersică. Închide ochii şi savurează momentul.

Idilul este rupt de zgomotul unei maşini care se apropie. Otilia deschide ochii, se încruntă. Sunetul e greu, ca şi cum ar şoţi un camion cu nisip. La un minut, un minivan albastru închis, vechi, se opreşte la poartă. Ușa se dă cu un zgomot metalic, iar din maşină ies oamenii ca boabe dintrun săculeţ.

Inima Otiliei sare din piept. O recunoaşte: este tabăra lor.

Primul a sărit afară Vasile, socrusoţului, în tricou întins şi pantaloni scurţi. Doi copii băieţi de şapte şi nouă ani au început să se încăpăţânească în jurul maşinii. Apoi a ieşit Ilinca, cu sacuri mari de ţâşnăcuri. Şi în sfârşit a apărut Luminita, sora lui Andrei, cu o căţeluşă mică care lătraă ca o ţigănoaică.

Şoferul? Andrei.

Otilia pune încet paharul pe masă. Mâinile îi tremură. Se ridică şi merge spre poartă, simţind cum furia rece începe să-i fierbe în interior.

Surpriză! strigă Luminita când o vede. Am decis să nu te lăsăm să te plictiseşti! Andriuşel a zis că eşti obosită şi că eşti cam şireată, dar suntem familie, trebuie să ne susţinem!

Andrei coboară din maşină, evitând privirea Otiliei. Îşi arată un chip vinovat, dar şi provocator cum ar zice el, nu ne poţi alunga acum.

O, deschide poarta, ce aştepţi? comandă Ilinca, netezinduşi şapca. Mai avem şi carne de fript, copii înfometaţi de drum. Şi ţânţarii de la voi sunt deja o nenorocire.

Otilia stă în afara porţii, fără să încerce să o deschidă.

Andrei, vino aici, șopteşte ea, foarte încet.

Soțul se apropie cu reticenţă.

O, nu începe. Am pus la cale totul, dar mama a plâns, Luminita a cerut. Nu am putut să le spun nu. Suntem trei zile, duminica plecăm. Răbdă puţin.

Am zis nu, şopti Otilia. Am zis nu în limba noastră.

Hai, Otilia! Vasile trage mâna de poartă. Deschide, că venim cu cărbuni, cu şişe de rachiu, să facem o petrecere!

Otilia priveşte mulţimea zgomotoasă, care deja se imagina cum îşi bagă lucrurile în casa ei, cum îşi calcă gazonul. Vea cum nepotul mai mare loveşte roata maşinii ei, cum Ilinca îşi caută locul pentru pătrunjel.

Nu o să deschid, spune Otilia tare.

Tăcerea se așterne. Chiar şi căţeluşă încetează să latre.

Ce înseamnă nu? se ceartă Luminita, sprijininduse pe şolduri. Eşti serioasă? Am stat două ore în ştrafă. Copiii vor la toaletă, vor să bea. Andrei, spunei!

O, lasămă din picioare, roșeşte Andrei. E nepoliticos. Mama e supărată. Deschide.

Nu. E proprietatea mea. Am spus că nu aştept oaspeţi.

O, Otilia! Ilinca se apropie de gard. Ceţi permiteţi? Asta e casa fiului meu! El e stăpânul! Dacă eşti aşa de mândră, stai în casă. Nu te vom atinge.

Casa asta, Ilinca, e pe numele meu. Pământul e al meu. Tatăl meu a ridicat-o. Andrei nu a pus niciun leu, în afară de câteva tăieri de gazon. Deci stăpânul e doar unul eu.

Uiteo! strigă soacra. Andriuşe, auzi cum vorbesc cu mama ei? Ne dă afară pe noi, cu copiii? Pe stradă!

O, deschide, vorbesc serios, Andrei se înfurie. Altminterea ne certăm. Foarte tare.

Neam certat deja, Andrei. Când ai ignorat cererea mea şi ai adus acest tabărat în casă.

Tete Otilia, vreau să scriu! ţipă cel mic, trăgândl de ţinută.

Uite, vezi? ţipă Luminita. Copilul suferă! Eşti o fascistă! Dă-le copii la toaletă, măcar!

Otilia ştie trucul. Dacă le lasă la toaletă nu pleacă. Îşi aşează bagajele, încep să frige carne, şi nu-i scoţi decât cu poliţia.

La un kilometru de aici e o benzinărie cu toalete bune şi un cafenea. Întoarceţivă şi plecaţi.

Ce fel de murdară ești! retorică Vasile. Andriuşe, eşti bărbat sau ce? Sparge poarta, e şi casa ta, voi sunteţi căsătoriţi!

Vasile încearcă să se ridice pe grinda gardului, dar încuietoarea este simplă, cu şurub.

Încearcă, spune Otilia, scoţând telefonul. Apelez securitatea satului. Vor veni în trei minute, cu poliţia, pentru intruziune.

Vrei să chemi poliţia pe soţ? rămâne uimit Andrei.

Pe grupul de intruşi care încearcă să spargă casa mea. Andrei, nu glumesc. Haii dute, acum.

Andrei priveşte la soţia lui și nu o recunoaște. Unde e Otilia blândă, supusă, care încerca să netezească totul? În locul ei stă o femeie cu ochi de gheață.

Mă, plecăm, mormăie Andrei, coborând din braţe.

Unde mergem?! strigă Ilinca. Nu mă mişc! Voi sta aici până nuşi revine conştiua! Vecinii! Oamenii! Priviţi ce se face! Nu se lasă sângele să treacă pragului!

Ilinca începe să se ţină de inimă, sprijininduse de gard.

Ilinca, am văzut deja acest spectacol când ai vrut să o înscrii pe Luminita în apartamentul meu din oraș, spune calm Otilia. Sună, Sergey Ivanovici? Da, e secţia 45. Am intrus în poartă, ameninţăm cu spargerea. Maşina blochează accesul. Trimiteţi o echipă, vă rog.

Auziţi că securitatea vine, Vasile se retrage. Ştiind că în sat există o companie de pază serioasă, nu se mai arată.

Andriuşe, plecăm, aruncă el. Să găsim un loc la râu, să fim sălbatici. Nu ne vom lăsa umiliţi de această regină.

Nuţi voi ierta, spune Andrei, privind Otilia prin grilajul porţii. Distrugi familia.

Familia a fost distrusă de tine când ai crezut că poţi să te sprijini pe părerea mea, răspunde Otilia, întorcânduse spre casă.

În spate se aude blestemul soacrei, țipetele lui Luminita, plânsul copiilor și zumzetul motorului. Otilia nu se întoarce. Ajunge la verandă, se aşează pe un scaun de frânghie şi, abia atunci, simte cum îi bate inima și îi tremură genunchii. E speriată, supărată și rănită, dar din adâncul sufletului îi răsare un sentiment nou mândria de a-şi apăra demnitatea.

Minivanul, blocat în şosea de pietriş, se întoarce şi pleacă. Se lasă tăcerea. Doar albinele mai zumzăie printre bujori, iar în depărtare un câine latră.

Otilia rămâne pe verandă până la întuneric. Telefonul îl opreşte imediat după ce a sunat la pază, ca să nu primească mesaje furioase. Aprinde lumânări pe felinare, se înveleşte întro pătură şi privesc stelele. E singură, dar e o singurătate curată, onestă, mai bună decât o veselie falsă în compania oamenilor care nu o preţuiesc.

Dimineaţa, un taptap la poartă o trezeşte. Zgomot delicat.

Otilia priveşte prin fereastra etajului doi. La poartă stă Andrei, singur. Nu e maşină lângă. Pare că a dormit în haine şi e foarte trist.

Otilia coboară, îşi pune halatul şi iese în grădină, fără să se grăbească spre poartă.

Otilia! strigă Andrei. O, deschide, te rog. Au plecat. I-am dus la gară, au luat trenul spre mămică în sat, spre zona vecină.

Otilia se apropie de gard.

De ce nu ai plecat?

Nu pot. O, iartă-mă. Am fost idiot. Am crezut că fac tot ce e mai bine, căva ţine bine. Mama mă apăsa, Luminita se plângea Am fost prins între două focuri.

Aşa că ai ars, mai bine să mă arzi pe mine decât pe ei constată Otilia.

Greşeşteam. Adevărat. Ieri, când ne întorceam, ei îţi aruncau vorbe Mama voia să ne separăm, săţi iaţi casa. Vasile striga că trebuia săţi sparg sticlă. Şi eu mam uitÎn sfârșit, cu mâinile tremurânde, Otilia aprindea lumina dinăuntru și, privind spre cerul înstelat, știa că, oricât de greu ar fi, casa ei va rămâne mereu refugiul ei.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

ten + 3 =

Nu i-a lăsat pe rudele soțului să vină la cabana ei de la țară
I-am interzis cumnatei să-mi ia lucrurile fără să ceară voie și am pus lacăt la dulap – De ce bluza mea nouă, la care nici eticheta nu am reușit să o tai, are pată de fond de ten? – vocea Elenei tremura de nervi, deși încerca să vorbească calm. Marina, cumnata, stătea la bucătărie cu o ceașcă de ceai, răsfoind o revistă, și nici măcar nu a ridicat privirea. Își balansa leneș piciorul în papucul pufos, ca și cum nu ar fi avut nicio legătură cu ce se întâmplă. – Hai, Lenuța, dar cum începi tu așa, direct de la ușă? – a zis ea într-un final, uitându-se abia atunci la cumnată. – Doar am probat-o. Voiam să văd dacă mă prinde culoarea. Am întâlnire diseară, mă gândeam să mi-o dai, poate, cu împrumut. Iar cu fondul de ten… am atins din greșeală. O să speli, ce atâta tragedie. Oricum, la cât de bună e mașina ta de spălat, o scoți imediat. Elena stătea în prag, strângând în mâini materialul albastru ca cerul, la care visase de mult și pentru care economisise din avansul de la serviciu, ca să-l îmbrace la prezentarea proiectului de marțea viitoare. Iar acum, pe guler, era o pată mare, portocalie, grasă, de fond de ten – greu de scos de pe mătase. – Marina, nu ți-am dat voie să-mi iei hainele, – a spus Elena, rar, apăsat, clarificând fiecare cuvânt. – Nici măcar nu ți-am dat voie să umbli în dulapul meu. Stai la noi temporar, doar cât ai apartamentul în reparație, nu înseamnă că toate lucrurile mele sunt comune. – Vai, da’ ce zgârcită ești, – a fiert Marina, mușcând dintr-o prăjitură. – Suntem familie, nu-i așa? Suntem rude. Serios, sora fratelui meu, adică-i ca și cum ai fi sora mea. Ce-are dacă-mi dai bluzița, doar nu ți-o fur, o pun la loc. Și dacă am pătat-o, mare lucru – oricum câștigi tu destui bani, o să-ți iei alta dacă nu mai iese. Eu toate le dau pe renovare, la mine fiecare leu contează acum. În acel moment a intrat Sergiu, soțul Elenei. Obosit, venit de la lucru, sigur își dorea liniște, nu ceartă pe teme feminine. – Iar s-a iscat scandal? – a întrebat el, uitându-se ba la soția înroșită, ba la sora fără griji. – Păi, Lena ta face tărăboi de la o bluză, – s-a plâns Marina, fals ofensată. – Doar am încercat-o, ea urlă ca și când i-aș fi furat bijuteriile moștenire. Spune-i tu să nu fie așa zgârcită! Rudele trebuie să se ajute! Elena i-a întins lui Sergiu bluza stricată. El a privit pata, a oftat și s-a frecat la nas. – Marina, totuși… trebuia să întrebi. Lena ținea la bluza asta. – Păi, și dacă aș fi întrebat? – a ridicat Marina din mâini. – Nu era acasă! Și eu n-aveam ce să pun pe mine. În cutii am toate lucrurile, știi bine. – Ai trei valize de haine pe coridor, – a replicat Elena. – Și ți-am spus clar să nu umbli la lucrurile mele. Nu-i prima dată. Săptămâna trecută mi-ai folosit parfumul, cel scump, aproape-ai golit jumătate. Iar înainte ai încălțat noile mele bocanci, și i-ai zgâriat. – Ah, gata! – a trântit Marina cana pe masă. – La voi nu poți să respiri, că e război! Ce mare chestie că m-am dat cu parfum? De-asta e, ca să miroasă! Bine, o să-ți spăl bluza, nu mai plânge. – N-o spăla, o strici de tot, – a răspuns Elena obosită. – Doar… nu mai pune mâna pe lucrurile mele. S-a dus în dormitor. Situația dura deja de două luni. Reparatia la Marina se lungea, echipa ba lucra, ba dispărea, iar cumnata se instala tot mai bine la ei. La început, s-a purtat mai decent, dar pe timp ce trecea, dispăreau orice granițe. Seara Elena nu putea adormi. Auzea pe Marina la bucătărie, plângându-se lui Sergiu cât de „rece și rea” e cumnata. Soțul, băiat bun, nu avea stil să-și pună sora la punct – pentru el, Marina era mereu „fetița” ce trebuie răsfățată. Că „fata” avea 27 de ani și se purta ca un intrus obraznic, el nu observa. Dimineața, Elena s-a trezit special mai devreme ca să-și ascundă lucrurile. Cutiuța cu bijuterii a ascuns-o în spatele lenjeriei, cosmeticele – în geanta de serviciu. Simțea umilință – să-ți pitulești bunurile la tine acasă – dar n-avea altă soluție. O săptămână a fost oarecum liniște. Marina era ofensată și abia vorbea cu Elena – ceea ce ei îi convenea. Până vineri seara, când Elena a venit de la muncă și a găsit baia încuiată, cu apă curgând și miros de spumă de baie preferată – cadou de la colegii de muncă, pe care îl păstra pentru ocazii speciale. – E ocupat! – a strigat Marina. – Marina, ai luat spuma mea de baie? – Elena prin ușă. – Care, aia? Eh, am turnat un pic. Ce mare lucru… La cât aveai acolo, nu se cunoaște! Elena a sprijinit fruntea de tocul rece. Nu era valoarea, nu era nici pata de pe bluză, ci lipsa totală de respect. Marina acționa ca și cum totul i se cuvim drept și Elena îi stă în cale să se simtă bine la ea acasă. Când Marina a ieșit din baie, veselă, în halatul Elenei („pe-al meu l-am uitat și era frig!”), Elena a trecut dincolo, a găsit cutia de spumă goală la gunoi. „Am pus doar un pic” însemnase, ca de obicei, că a folosit totul. – Sergiu, trebuie să vorbim, – i-a spus soțului la culcare. – Știu ce o să zici, – a oftat el. – Nu-i ușor cu ea. Dar hai, rabdă… Încă două săptămâni! Nu am cum să dau sora afară. Mama nici nu vrea să audă. – Nu zic s-o dai afară. Dar te rog, explică-i niște reguli: nu-mi ia lucrurile fără permisiune! – O să-i spun. Chiar mâine. Elena știa că nu va rezolva nimic. Marina va zâmbi, va promite, dar tot pe ale ei va face. Oricât i-ar spune soțul „nu”. Răbdarea Elenei s-a terminat sâmbătă. Aveau invitație la ziua unor prieteni și Elena plănuia să poarte rochia preferată – albastru-închis din catifea. Era sigură că e în șifonier, în husă. Șifonierul era acolo, husa la fel… dar goală. A căutat peste tot. Rochia dispărută. Marina nu era acasă – ieșise la prânz, la o „ieșire cu fetele”. Elena a sunat-o. Zgomot, muzică pe fundal. – Marina, unde e rochia mea de catifea albastră? – Care? A, aia… Păi m-am dus cu ea la club, la ziua lui Svetlana. N-aveam ce pune, iar rochia ta stă minunat pe mine! Îți aduc mâine, nici nu observi! – Ai luat fără să ceri voie și ai plecat cu ea la club?! – Elena era gata să explodeze. – Eh, lasă, ai alte zeci de haine, nu se simte lipsa! Și ce, să plec de aici acum? Că abia începe distracția. Gata, nu te mai aud, semnal prost… Elena plânge – de ciudă, de neputință. Când revine Marina a doua zi, rochia era adusă mototolită, cu tivul rupt și pătată cu alcool și tutun. Distrusă. – Sergiu, – îl cheamă Elena, arătându-i rochia. Sergiu: – Marină, e prea mult, trebuie să plătești rochia. – Cât? Cinci mii? Dau când primesc salariu. Numai tu și socotelile tale…! – A costat douăzeci de mii. Dar nu-i vorba de bani, – răspunde Elena. Luni, Elena cheamă un meseriaș. – Am nevoie să pun un lacăt nou pe ușa dormitorului. Unul serios… – De copii sau de soacră vă ascundeți? – glumește meseriașul. – De cumnată, – zice Elena sincer. Într-o oră, dormitorul era incuiat cu lacăt solid, frumos. Elena a mutat acolo toate bunurile – haine, pantofi, bijuterii, cosmetice, până și uscătorul de păr. Dormitorul a devenit depozit, dar măcar era în siguranță. Seara, Marina revine prima acasă. La încercarea de a deschide, găsește ușa încuiată. – Lena! S-a blocat ușa de la dormitor! – Nu s-a blocat, e cu cheia. – Cum adică? Am nevoie de uscător! Chiar ai pus lacăt DE MINE? – Exact. Pentru că nu pricepi când spun nu. – Dar tu ești nebună! Așa ceva nu se face la rude! Dacă am nevoie de ceva? Dacă iese foc? – Suni la pompieri. Dacă ai nevoie de ceva, ți-l cumperi. Al tău. – Îi spun lui Sergiu! O să vezi! Și e și camera lui! – Sună. Sergiu sosește. Marina: – M-au închis ca pe hoață! Mă fac de râs la toată lumea! Sergiu, obosit: – Chiar ai pus lacăt? Elena: – Da. Pentru că vreau să-mi apăr lucrurile. Ai de ales: lacătul sau eu plec. Marina: – Atunci, adio! Nu mă mai calcați în picioare! Mă duc la Svetlana! Mai bine pe saltea la prieteni decât cu voi! Sergiu, ești sub papuc! Trântește ușa. Liniște. Sergiu: – Mama acum n-o să ne mai ia de cap… Elena: – Suportăm. Dar în sfârșit avem ordine și lucrurile noastre în siguranță. Marina trebuie să afle că lumea nu se învârte în jurul ei. A doua zi, soacra spuma la telefon. Dar pentru Elena, era clar: conform articolului 555 din Codul Civil, fiecare are dreptul de a-și proteja bunurile proprii. A fost corectă. Marina și-a trimis o prietenă să-i ia lucrurile. Elena a verificat – totul era la locul lui, dormitorul încuiat de-acum „ținea”. Într-o lună, Marina avea alt loc de stat, iar casa Elenei era, în sfârșit, liniștită. Într-o seară, Elena și-a îmbrăcat rochia de catifea, refăcută la croitor. Lacătul strălucea pe ușă. Sergiu, zâmbind: – Ai avut dreptate. E liniște. Nici eu n-am mai găsit lama de ras lipsă… Elena a zâmbit. – Granițele personale sunt cheia relațiilor sănătoase, mai ales cu rudele! Și-a pus cheia în buzunar, a închis ușa și au plecat la teatru. Seara promitea să fie fără griji. Și niciun invadator nu-i putea strica. Dacă și tu crezi că lucrurile personale trebuie păstrate personale, apasă Like și abonează-te la canal! Scrie în comentarii dacă și tu ai avut de apărat bunurile de rude!