Să rămână fiica ta la mama ta, a zis Petru. Avem nevoie de timp să ne obișnuim, iar copilul ne îngreunează. Du-o acolo pentru câteva zile, nu?
Petre, am vorbit deja de nenumărate ori, am oftat. Nu cred că pot să renunț la ea nici pentru o oră.
Nu e vorba de renunțare! a încruntat el. Doamne, Andrei, ceva Nu sunt un monstru! Gândeștete, amândoi avem treizecișicincizeci de ani, neam găsit în sfârșit și tot așa. Vreau să călătoresc cu tine, să mergem la teatru, la restaurante. Să ne trezim în weekend la douăzeci de ore și să rămânem în pat până seara. Cu copilul, toate astea…
E imposibil? am replicat. Așa nu poţi fi fericit cu un copil, nu-i așa?
Petru nu a răspuns. Dar din expresia feței a înțeles că am lovit pe ţintă.
Petru a intrat în viaţa mea acum câteva luni. Neam ciocnit (literal) la raftul cu iaurturi din supermarket. Ma împins accidental, sa rușinat, a început să ceară scuze şi apoi mia oferit o cafea ca compensație pentru pagubele morale și fizice. Am acceptat. Zâmbetul lui era dezarmant.
Sa arătat foarte atent și a făcut bine cu fiica mea, Măria. Sa jucat cu ea la table, a învățato să meargă pe role și, din când în când, o ajuta cu temele.
După trei ani de singurătate posomorâtă, acea întâlnire a fost ca o gură de apă în deşert.
La trei luni de la cunoaştere iam acceptat cererea de căsătorie. Mama mea a încruntat buzele, spuneau că îl ştiu puţin Dar eu eram convinsă că îl cunosc! Că e bun, grijuliu, iubitor…
***
Acum trei săptămâni Petru a propus pentru prima dată să trimitem pe Măria la mama mea. La început a zis că e vorba de vacanță, apoi a adăugat că ar fi bine dacă
Gândeşte singură, a început el, acolo e şcoală bună, aer curat și, în plus
Şi în plus, îţi încurcă planurile, iam zis pe jumătate glumeţ.
El nu a răspuns, ma privit şi a tăcut. Trebuia să recunosc că ma cam nemulțumit. Dar eram îndrăgostită și am crezut că se va obișnui. Până la urmă nu are copii proprii
Apropo, Măria nu e doar o copilă, e comoara mea. Opt ani, deșteaptă, frumoasă. E singurul bun rămas din prima căsătorie. Andrei, fostul soţ, sa recăsătorit şi are acum gemeni băieţi, dar nu o uită pe Măria: o ia în weekend, o duce la film, o răsfăţă. Totul cum trebuie.
Întro zi Măria sa răcit și ia crescut febra. Ca orice copil bolnav, a avut și mici capricii. Petru se supăra. Nu evident, dar lam văzut când îşi strângea sprâncenele la un țuţit din cameră. Cum îşi ridica ochii când mă apropiam cu termometrul.
Cezică, nu vii cu mama ta? mia propus la mic dejun. E pensionară, nu are nimic de făcut.
Dacă aș chema pe mama să vină să aibă grijă de Măria, nu ar înţelegel pe mine, iam răspuns.
Petru a murmură ceva la sine și sa scăldat în gând. Nu iam acordat prea multă atenție, poate era doar obosit
***
În scurt timp, lucrurile lui Petru au început să îl irite: jucăriile lui Măria împrăştiate peste tot, desene animate zgomotoase și chicotelile ei. Mai ales când îşi aducea prietenele acasă
Andreea, câţi deodată! explodează el. Lucrez toată săptămâna şi vreau să mă odihnesc în duminică!
Şi eu cum săl pun la un loc? iam răspuns sarcastic. Săl bag în cămară? Săl leg cu frânghii și săl încuie cu zgardă?
Cel puţin săl duci în parc! a exclamat el.
Trebuia să improvizez ca el să poată să doarmă puţin
***
Apoi a sosit vacanţa lui Măria. În aceeaşi seară Petru a anunţat că a cumpărat bilete la mare, pentru doi.
Şi pe Măria? am întrebat.
O duce la bunica, nu-i așa?
Petru, dar noi suntem o familie, am încercat să contrazic.
El ma privit ciudat, apoi a spus încet:
Andreea, asta e luna noastră de miere! Ce copil în luna de miere?
Nu am mers la mare. Am refuzat să plec fără fiica, el sa supărat și a aruncat biletele de parcă ar fi fost hârtie de gunoi. A plecat o săptămână din casă, apoi sa liniştit.
***
Petru, lam întrebat întro zi, vrei copii?
Desigur! sa luminat el. Un băiat. Sau doi!
Şi Măria? am continuat. Ea e asta cumva și copilul tău acum.
Sa gândit, apoi a spus încet:
Andreea, asta ce să-ţi zic Ce e al tău rămâne al tău. Eu încerc îi cumpăr jucării, o duc la activităţi…
Ah, am zis eu. Cumpără, duce parcăl împrumuţi.
Câteva zile mai târziu Măria a adus de la şcoală o diplomă. A luat primul loc la concursul de recitare. Era atât de mândră! Întreaga seară a aşteptat pe Petru să-i arate premiul.
El a venit supărat, cu o zi proastă la birou. Măria ia aruncat diploma, iar el a scuturat-o:
Mai târziu, Măria, vei arăta altăle tale cocoițe, a spus uscat.
Am văzut cum ia pierdut sclipirea din ochi. A luat diploma și sa retras în camera ei.
Petru, ceai făcut? am strigat. De ce vorbeşti așa cu ea?!
Andreea, să numai facem drama? a încruntat el. Sunt obosit! Nu am chef de diplomele copiilor!
Nu e o diplomă de copil, e realizarea fiicei noastre! iam replicat.
Ea nu e a mea! a exclamat el, apoi sa oprit.
Am rămas în tăcere, privind tapiseria cu mici trandafiri pe perete, aleasă de mine înainte să-l cunosc pe Petru. Un, doi, trei
Ce vrei să spui? am întrebat calm.
Petru șia acoperit faţa cu mâinile.
Andreea, e iartă-mă. Nu am vrut să spun așa. Ascultă, să fim sinceri: Te iubesc. Te iubesc nebuneşte. Credeam că, cu timpul, vei înţelege că trebuie să trăim noi doi. Apoi vom avea copii proprii, comuni. Măria să stea la bunica, săo vizităm. Sau poţi săo duci la tatăl ei, săo crească legal al lui.
Mam înmuiat ochii de durere.
Pleacă, iam spus încet.
Ce?
Pleacă din casa mea. Imediat.
Andreea, ești nebună? a exclamat Petru. E apartamentul nostru!
E al meu, am răspuns rece. Lam moștenit de la bunica. Nu mai locuiești aici.
A plecat, numinduma nerecunoscătoare și stupidă, jurând că mă voi păcătui.
Nu mam păcătuit. Niciodată.
După aceea am reflectat mult Cum am putut greși așa grav? Am realizat că am văzut doar ce voiam să văd. Mam imaginat bărbatul perfect și am ignorat toate semnalele roşii Pentru că eram obosită de singurătate și îmi doream să fiu iubit, măcar o clipă.
