Dragă jurnal,
Astăzi mă simt obosită, dar parcă nici nu mai știu de unde să încep. Am cinzeci și șapte de ani. Sunt căsătorită de mai bine de treizeci de ani, iar în tot acest timp, am spălat, am gătit și am avut mereu grijă ca familia noastră să fie în regulă. Eu și Petru avem doi copii minunați, pe care i-am crescut și i-am dat la școală fără ajutor prea mare, doar eu alergând dintr-o parte în alta, ca o furnicuță neobosită. Am muncit mereu pe unde am putut, am făcut tot felul de servicii ca ai noștri copii să aibă de toate și să nu ducă lipsă de nimic față de colegii lor.
Toată viața noastră de familie, Petru n-a fost niciodată prea harnic. A tras cum a tras până a ajuns la pensie, iar apoi s-a instalat frumos acasă, nemaiavând niciun chef de lucru. Eu încă mai merg la serviciu, îi ajut pe copii cu nepoții și fac toată treaba din casă fără să mă plâng (cel puțin nu cu voce tare).
Am tot încercat să-l conving pe Petru să-și mai caute ceva de lucru, ceva lejer, dacă nu paznic măcar ceva la magazin; dar el îmi tot spune că ne descurcăm și fără al doilea salariu. Și, Doamne, nu e prost când vine vorba de mâncare! De multe ori, nici nu apuc să gătesc, că el deja cotrobăie după bucate prin casă. Mă întorc de la lucru și, ce să vezi, ce era bun și gustos s-a dus, iar eu rămân cu borșul de pe fundul oalei.
Într-o zi, stând de vorbă cu Mariana, colega mea, ea mi-a dat un sfat: Eva, gătește separat! Lui fă-i mâncare din ce e mai ieftin, iar pentru tine ce e mai bun. Tu meriți! Mi-a rezonat ideea în cap toată ziua. Ajunsă acasă, i-am spus lui Petru că medicul mi-a recomandat o dietă specială și de aceea ar fi bine să nu se atingă de mâncarea mea.
De atunci, ascund tot ce-i mai bun pentru mine. Când Petru pleacă la garaj, scot din ascunzătoare ciocolata sau bomboanele și le savurez ca un copil. Cârnații și cașcavalul le țin într-un colț al frigiderului unde știu că nu caută niciodată, iar când nu e atent, mă răsfăț pe furiș. Slavă Domnului că avem două frigidere într-unul ținem mâncarea de zi cu zi, iar în celălalt, de la pivniță, pun conservele și proviziile mele.
Știți cum sunt bărbații noștri cu ochii pe pereți, n-au habar ce și unde se află în casă. Pentru mine cumpăr piept de curcan proaspăt, din care fac chiftele la abur, iar pentru el iau carne de porc care stă să expire, dar îi pun condimente și el nu zice nimic. Lui îi coc paste de calitate îndoielnică, cât doi lei punguța, iar mie îmi iau numai din grâu durum, chiar dacă e mai scumpă.
Nu văd nimic greșit în felul meu de a face lucrurile. Nu cred că greșesc cu ceva. Dacă și soțul meu vrea să mănânce bine, n-are decât să încerce să muncească. La vârsta noastră ar fi pur și simplu o prostie să divorțăm, după o viață împreună și o casă construită cu sudoare. La ce bun să vindem tot și să împărțim banii pe jumătate? Mai ținem drumul înainte, fiecare cu ale lui…
Asta-i viața, dragă jurnal, și încerc s-o duc cu demnitate.







