Stopul Nemaipomenit

Îmi amintesc cum, pe când eram tânără, Doina era mereu în grabă. Întârzia mereu la muncă, la întâlnirile cu prietenele, chiar și la cele de dragoste. În acea dimineață era deosebit de important să nu întârzie: în două ore avea interviul la o firmă de prestigiu din centrul Bucureștilor, și dacă îl ratase, ar fi rămas fără job încă cel puțin șase luni, căci nu avea altă ofertă serioasă la care să se sprijine.

Autobuzul a ajuns la stația de pe Bulevardul Magheru exact în momentul în care Doña, fără să se mai gândească, a ieșit din bloc, rânjind de oboseală. A pornit sprinten spre stație, dar a împiedicat de bordură și a căzut drept în fața autobuzului. Autobuzul, fără să clipească, a închis ușile și a plecat.

La naiba! a exclamat ea, simțind cum genunchiul îi arde și cum palmele îi erau zgâriate.

Vă pot ajuta? s-a aplecat un bărbat în fața ei.

Doña a ridicat privirea și a zărit ochi căprui, păr închis la culoare și un zâmbet ușor.

Mulțumesc, dar nu mai poate fi ajutor, a mormăit ea, ridicându-se. Autobuzul a plecat, iar următorul vine abia în douăzeci de minute.

Unde te grăbești așa de tare?

La interviu. În centru.

Bărbatul a aruncat o privire la ceasul de pe mânecă.

Mă duc exact acolo. Te pot duce.

Doña a ezitat poate era un cioplitor dar timpul nu aștepta.

Ești sigur?

Desigur. Eu mă numesc Răzvan.

Doña.

Răzvan nu era un cioplitor. Mașina lui mirosea a cafea proaspătă și a lemn tăiat. La radio răsuna o melodie de jazz suavă.

Obișnuiești să ridici fete de pe stradă? a întrebat Doña, vrând să destindă atmosfera.

Numai pe cele care cad în fața mea, a răspuns el serios, dar cu scântei de haz în colțul ochilor.

Au ajuns cu zece minute înainte de ora stabilită. Doña a sărit din mașină fără să ceară numărul de telefon poate că îi va fi totuși de folos.

Mulțumesc! a strigat ea în fugă.

Baftă! i-a răspuns el.

Interviul a decurs surprinzător de bine. Doña a ieșit din birou cu capul ușor și cu un zâmbet larg. Deodată s-a întâlnit din nou cu Răzvan, care stătea la intrare, ținând în mâini două pahare cu cafea.

Cum a fost?

Excelent! Dar ce te aduce aici?

Așteptam.

De ce?

Să aflu rezultatul. Și, dacă vrei, să-l sărbătorim la o cafenea, dacă ai timp. E un motiv de sărbătoare.

Doña a izbucnit în râs.

Am și eu timp. M-au luat, dar nu încep să lucrez decât peste o lună.

Atunci cu atât mai bine! Hai să bem la o cafenea.

Au stat la cafenea trei ore, vorbind despre cărți, călătorii și întâmplări hazlii. Răzvan era inginer proiectant, iubea filmele vechi și detesta măslinele. Doña povestea despre pasiunea ei pentru pictură și despre visul din copilărie de a fi balerină, vis spulberat după ce și-a rupt piciorul sărind peste bălți.

Deci, căderile sunt slăbiciunea ta? a remarcat Răzvan.

Și a ta?

Să ridic pe cei căzuți.

Au continuat să se vadă toată luna respectivă, în fiecare zi. Uneori doar plimbau, alteori făceau excursii la munte, iar o dată au fost prinși de ploaie și au fugit spre mașina lui, chicotind și împiedicându-se unul pe altul.

Îți ziceam că cazi prea des, a glumit el, scuturându-i haina.

Dar mereu ești lângă mine să mă ridici.

În ziua în care Doña a început noul job, Răzvan aștepta la birou cu un buchet de bujori.

De ce? a întrebat ea surprinsă.

Doar așa.

La șase luni, i-a mărturisit dragostea într-un loc improbabil exact la stația aceea unde se întâlniseră.

Îți aduci aminte că ai căzut?

Cum aș putea uita?

De atunci n-am mai putut să mă ridic. M-ai lovit pe inimă ca pe un nor.

Doña a râs, dar ochii i sclipiseră.

E cea mai ciudată felie de te iubesc pe care am auzit-o.

Dar e sinceră.

S-au căsătorit la un an după ce s-au întâlnit. Doña era deja însărcinată când Răzvan a adus-o din nou la aceeași stație, locul unde totul începutese.

Uite, a arătat el pe asfalt, aici chiar a rămas o zgârietură de la cheile tale.

Minciună, a chicotit ea, dar s-a aplecat să privească. Săriturile nu-i mai erau un obstacol; burtica îi împiedica să se aplece prea mult.

Răzvan a prins-o de cot:

Cazi din nou?

Nu cad, doar echilibrul s-a schimbat.

A pus mâna pe burtica rotunjită:

Călăuza noastră este liniștită?

A abia s-a trezit, a răspuns Doña, apăsând palma lui pe locul unde micuțul se agită.

Răzvan a rămas cu zâmbetul său copilăresc, ca de obicei, la fiecare fâșâit de bebeluș.

Știi la ce mă gândesc? a îmbrățișat el talia ei. Dacă autobuzul nu plecase atunci

Te-aș fi găsit oricum, a întrerupt el. Poate la clinică, la magazin, în parc, unde îți place să citești.

Romantic, a tachinat ea.

Realist.

Au pornit încet spre mașină. Doña mergea cu grijă, parcă purta un vas de cristal, nu un bebeluș țâșnitor.

Înțelegi, acum trebuie să mă ocup de doi, a spus Răzvan, deschizând ușa.

Doña i-a lipit mâna pe obraz:

Vei reuși?

Încercăm, a sărutat-o la tâmplă, așa cum făcea mereu când se temea să devină prea sentimental.

La o lună după naștere, când duceau din maternitate o mică furtună de strigăte, Doña a izbucnit în râs:

Uite, e la fel de grăbit ca mine! Nu a putut să aștepte să iasă la lumină.

Răzvan, cu ochii fix pe drum, i-a acoperit cu o mână degetele:

Cel mai important e să nu moștenească obiceiul tău de a cădea.

Nu-ți face griji, a răspuns ea, privind la copilul liniștit. Îl are pe tine.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

9 + 12 =

Stopul Nemaipomenit
De mică, părinții mi-au spus mereu că nu mă vrea nimeni și că nu sunt bună de nimic. Se spune că familia e cel mai aproape de tine, mai ales mama. Ea te poartă în pântece nouă luni, te naște, stă cu tine nopți nedormite și se dedică complet copilului ei. Așa ar trebui să fie, dar în cazul meu nu a fost deloc așa. Eu și mama suntem două persoane total diferite. Nu am avut niciodată o legătură adevărată și nu m-a susținut niciodată. Orice idee aveam, o stingea imediat cu negativismul ei. Pentru mama, eram un copil prost și incapabil, care nu putea face nimic și nu va ajunge la nimic. Nu înțelegeam de ce mă tratează așa. Totuși, de câte ori avea nevoie de ceva, tot la mine apela. Da, la fiica “inutilă” și “neputincioasă”. Din fericire, tatăl meu mă iubea și mă sprijinea. Așa că am decis să plec din orașul natal la București, în căutarea unui trai mai bun și al fericirii mele. Când a aflat mama, a făcut un adevărat scandal. A spus vrute și nevrute, voia să-și păstreze “sclava” care aduce bani acasă. Dar nu m-am supus presiunii ei psihologice și am făcut totul cum am vrut eu. Și uite-mă acum: locuiesc în capitală, am propriul meu apartament spațios, firmă, doi copii minunați și un soț iubitor. Mama spunea că nu voi reuși niciodată. Dar am reușit și cred că oricine poate, dacă învață să nu mai asculte vocile negative și are încredere în propriile forțe!