Tu ai făcut-o să fie împotriva mea

Ana, vino aici, îţi bag șosetele în ghiozdan! vocea Elenei răsune prin apartament, iar Iulia, aflată la bucătărie, tresare și abia se abţine să nu răspundă.
Neteştiştea de şaisprezece ani, nepoata mea, apare obedientă în pragul camerei. Înaltă, cu braţe lungi cărora nu ştie ce să le facă.

Mamă, promiteau că va fi călduros.
Promiteau! Elena fluieră, de parcă prognoza meteo ar fi insultat familia ei. Şi dacă se răceşte? Dacă plouă? Nu ţise ştie să te îngrijeşti de tine. Îţi vei face rău

Iulia îşi termină cafeaua amară, prea amară, dar îi ţine gura ocupată să nu mai bată călcâiul. Trei ani urmăresc acest circ şi încă nu sau obișnuit. Ana nu ştie să pornească maşina de spălat. Nu pentru că e proastă, ci pentru că mama nu ia lăsat niciodată să se apropie de aparate. Vei strica, Vei uda vecinii, Sunt programe complicate. Fata nu scoate gunoiul Elena se teme să nu alunece pe scară sau să fie muşcată de un câine vagabond de pe curte. Curăţenia din camera ei e interzisă nu ştergi praful, doar îl întinzi.

Elena, Iulia nu mai poate ţine, are şaisprezece ani. Poate să pună singură șosetele în ghiozdan.
Sora aruncă spre ea un privire din care laptele din frigider ar trebui să se strice.

Iulia, nu ai copii. Nu înţelegi.

Argumentul etern, betonat. Iulia ar putea contrazice că lipsa copiilor nu o face guriţă, dar tace. Degeaba.

Ana stă la uşă şi îşi pleacă privirea spre podea. Pe faţa ei se citeşte expresia pe care Iulia o vede la câinii adăpostiţi supusă, fără speranţă. E cel mai înfricoșător lucru.

În aceeaşi seară Iulia sună la soră.

Elena, poate Ana rămâne la mine peste noapte? Vreau să revăd Harry Potter. Sunteţi singuri.
Elena ezită. În mintea ei se învârt roţi: Poate se îmbolnăveşte pe drum, Balconul e deschis, Ceva.

Bine, scoate Elena în cele din urmă. Dar să o aduci înapoi. Nu ştiu ce sar putea întâmpla
De la blocul meu la al tău sunt patruzeci de metri.
Iulia!
Bine, bine, aduc.

După treizeci de minute Ana e pe balconul apartamentului Unestii, cu picioarele strânse sub ea. Balconul e mic, dar călduros Iulia a pus acolo o pătură, perne şi o ghirlandă. Filmul nu îl pornesc.

Ana, pune ibricul pe foc. Îmi e aprinderea stricată, aprindătorul e în dulap!
Iulia rămâne fără răspuns, cu un suspiciune ciudat în cap.

Ştii să foloseşti chibriturile? întreabă Iulia.
Ana priveşte în aşa fel încât totul devine evident.

Mama nu vrea să le ating. Şi avem aprinzătoare.
Mama nu e acasă. Deci e timpul să înveţi!

Primele trei încercări Ana sparge chibriturile în jumătate. Apasă prea tare, trage prea repede. La a patra reuşeşte. O flacără mică se aprinde și fetiţa o priveşte ca pe un miracol.

E normal, bâlbâie Ana căutând cuvintele. Normal.

Inima Iuliei se strânge. Prin hiperpăzirea ei, sora o ţine pe nepoată pe loc.

O săptămână apoi Elena sună în panică.

Gândeştete, şcoala duce clasa la tabără! Pentru trei zile!
Şi ce? Iulia pune telefonul pe difuzor, continuând să scrie raportul.
Munca e de acasă, deadlineul arde, iar sora se loveşte din nou de o nouă catastrofă.

Ce?! Septembrie! E frig! Şi acolo vor fi curenţi, vor da mâncare la întâmplare, sar îmbolnăvi!
Elena, are şaisprezece. Are imunitate, are jachetă. Creier ce iai permis să aibă?
Foarte amuzant. Elena scârţâie supărată. Nu o las să plece.
Ai întrebat-o pe Ana?
Pauză.

De ce? Eu sunt mama. Ştiu mai bine.

Iulia închide laptopul. E inutil să lucrezi când totul se clocoteşte în interior.

Tu crezi că nu trebuie să se întâlnească cu colegii? Că trebuie să rămână acasă în timp ce ceilalţi fac focuri şi cântă la chitară?
Focuri?! În glasul Elenei apare o teamă sinceră. Vor fi focuri?

Ana nu a mers la tabără. Iulia o vede în acea zi, în camera ei, răsfoind povestea altora: colegii postează poze din autobuz, se farseasc, fac grimase. Ana priveşte ecranul telefonului, iar faţa ei e complet goală.

În martie, când Ana împlineşte optsprezece, Iulia îi dă un ghiozdan mic roşuauriu, îndrăzneţ, total diferit de sacourile gri pe care Elena le aprobă.

Ana zâmbeşte trist. În ochii ei se vede ceva ce Iulia nu ştie să numească. Nu e supărare. Nu e furie. E oboseala o oboseală profundă a unei persoane ce a renunţat să lupte.

În mai Iulia închiriază o casă la sat. Mică, din lemn, cu un pridvor şubred şi un livez de meri. Internetul se prinde, iar pentru lucru nu-i nevoie de altceva.

Vreau să iau şi pe Ana cu mine, spune ei surorii.
Elena aproape scapă să lase tigaia.

Pentru tot vara?! În sat?! Unde nici măcar nu există un doctor decent?!
Elena, acolo e un punct medical şi la centru e la jumătate de oră cu maşina. Nu o duc în Siberia.
Şi dacă o muşcă căpuşa? Dacă se îmbolnăveşte de ciuperci? Dacă
Nu va mânca ciuperci, răspunde Iulia cu răbdare. Eu voi fi lângă ea. Promit.

Convinsoare săptămâna întreagă. Iulia aduce argumente: aer curat, linişte, odihnă de la agitaţia oraşului. Elena ridică contraargumente: lipsa unei farmacii bune, apa de la puţul nesigur, câinii de la ţară. Ana stă tăcută, căci a învăţat să nu se implice în deciziile ce-i afectează viaţa.

Bine, cedează în cele din urmă Elena. Dar sună zilnic. Şi fotografiază tot ce mănâncă. Dacă temperatura creşte, să vină acasă imediat!

Lista de condiţii umple trei pagini de carneţel. Iulia dă din cap, notează şi apoi aruncă carneţelul la gunoi.

Casa îi întâmpină cu miros de iarbă uscată şi lemn vechi. Ana stă în curte, privinduse spre cer albastru imens, fără niciun bloc peste orizont.

E aşa gol, şopteşte ea.
Liber, corectează Iulia. Pui ibricul pe foc? Aragazul e pe gaz, poţi să te descurci?

Ana roşeşte.

Da!

Prima săptămână Iulia o învaţă pe nepoată să facă lucruri de bază. Cum se încarcă maşina de spălat veche, care bâlbâie ca un avion de hârtie. Ana greşează. Arde omleta. Udă podeaua, uitând să închidă robinetul. Spală o tricou alb cu şosete roşii. Dar la fiecare eşec pe faţa ei apare ceva nou. Nu disperare, ci fior. Dorinţa de a încerca din nou.

Am fiert orez! strigă Ana întro dimineaţă, intrând în camera Iuliei cu o oală în mână.
Orezul e prea moale, lipicios, dar Ana radiază ca şi cum ar fi primit un premiu Nobel.

Felicitări, răspunde Iulia serioasă. Acum poţi supravieţui şi în apocalipsă.

Ana râde, cu adevărat, zgomotos, ridicând capul. Iulia nu ştie când a auzit ultima oară așa un râs.

În sat locuiesc douăzeci de oameni în mare parte bătrâni şi câteva familii cu copii de vară. Vecina, bătrâna Zina, o ia pe Ana sub aripa ei şi o învaţă să mulge capra. Păstrăvul Puiu, de aceeaşi vârstă, o duce la pescuit. Iulia vede cum Ana învaţă să converseze cu oamenii să nu se ascundă în spatele mamei, să nu tăcută la întrebări simple. Neaţa îşi ridică umerii, priveşte interlocutorii în ochi, râde de glume.

La jumătate de vară Iulia permite Anei să meargă singură la magazin. Un kilometru şi jumătate pe drum de ţară, printre câmpuri de floareasoarelui.

Dacă mă pierd? întreabă Ana, fără teamă, doar curiozitate.
E singurul drum. Nu poţi să te rătăseşti, chiar dacă vrei.

Ana se întoarce înapoi după o oră cu pâine, lapte şi un zâmbet larg.

Am ajuns, spune ea.
Ce realizare, ironizează Iulia, dar o îmbrăţișează strâns.

Trei luni trec repede. Ana ştie să gătească cinci feluri, să spele, să calcă, să îşi facă bugetul săptămânal. Merge la râu cu băieţii din sat, ajută pe Zina să arate roadele, citeşte cărţi pe pridvor până în noapte. Iulia o priveşte şi vede o persoană complet diferită, nu pe fetiţa cu ochi goi.

Întoarcerea acasă e dureroasă. Elena deschide ușa şi rămâne blocată pe prag, privindo pe fiica ca şi cum ar fi venit de pe altă planetă.

Ana? roagă ea, fără încredere. Eşti bronzată.
Şi am învăţat să fac borş, adaugă nepoata. Vrei săl gătesc?

Elena îşi lărgeşte ochii.

Borş?! Tu?! Iulia, ce ai făcut cu ea?

Următoarele săptămâni se transformă întro luptă. Neptata vrea să înceapă să lucreze. Ana trimite CVuri, merge la interviuri, răspunde la telefonul agenţiilor. Elena se mişcă prin apartament, ţinânduse de inimă şi apoi de telefon.

Nu trebuie să lucrezi! Eu câştig destul!
Trebuie, mamă. Ana nu ridică vocea, dar nu cedează. Vreau să fiu adultă.
Eşti încă copil!
Am optsprezece.

Ana găseşte un loc de muncă singură: recepționeră la o cafenea mică lângă casă. Nimic grandios, dar primul pas spre viaţa adultă.

Din prima salariu Ana începe să pună bani deoparte. După trei luni stă la bucătăria Iuliei şi răsfoieşte anunţuri de închiriere.

Uite, asta e decentă, arată Ana pe ecran. Un apartament mic, lângă birou, ieftin.
Mama va fi supărată, avertizează Iulia.
Ştiu.
O va blestema, totuşi Iulia zâmbeşte.
Şi eu ştiu. Ana ridică privirea. În ochii ei se vede hotărârea ce nu a mai fost. Dar nu mai pot, mătușă Iulia. Încă verifică dacă am închis lumina în baie. Am optsprezece, dar trebuie să-ţi raportez ora la culcare.

Iulia dă din cap.

Hai să mergem să vedem apartamentul.

Elena strigă mult timp. Iulia permite să fie certată, fără să o întrerupă.

E vina ta! Tu! Toată vara iai îngrădit capul, ai învăţat-o la nimic! Mi-ai distrus familia!
Elena, Iulia aşteaptă o pauză, eu am învăţat-o să trăiască. Ce trebuia să faci tu, dar ţia fost frică.
Frică?! Eu o apăram!
O ştiai! spune Iulia fără furie, doar constatând. Te temi să i se întâmple ceva, aşa că ai închis-o în apartament.

Elena se aşează pe scaun, faţa ia înroșit.

Ea e copilul meu, șopteşte sora.
E adultă. Vrea să ştie cum e viaţa din afara fricilor tale.

Ana se mută la începutul lui decembrie. Apartamentul e mic, cu plafoane joase şi podele scârţâitoare, dar Ana aleargă prin el, aranjând lucruri cu entuziasm, ca şi cum ar intra întrun palat.

Uite, Ana deschide frigiderul, am cumpărat eu toate alimentele! Am pus draperiile! E cam strâmb, dar le refac.

Iulia stă la uşă şi zâmbeşte. Fata ei neîndemânatică, neexperimentată, minunată respiră în sfârşit cu toată inima.

Mulţumesc, spune Ana seara, în timp ce beau ceai în noua ei bucătărie. Pentru chibrituri. Pentru sat. Pentru tot.
Nu am făcut nimic special.
M-ai eliberat. Ana zâmbeşte.

Iulia îi întinde mâna şi îi strânge degetele.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seventeen − 11 =

Tu ai făcut-o să fie împotriva mea
În fiecare marți Liana se grăbea spre metrou, strângând în mână o pungă goală de plastic. Simbolul eșecului de azi — două ore petrecute degeaba prin malluri, fără nici cea mai mică idee de cadou pentru fina ei, fiica celei mai bune prietene. Maria, la zece ani, nu mai era pasionată de ponei, ci fascinată de astronomie, iar găsirea unui telescop bun, care să nu coste o avere, s-a dovedit o misiune „cosmică”. Era deja seară, iar sub pământ oboseala zilei se simțea mai apăsat. Liana, lăsând valul de oameni să treacă, s-a strecurat spre scară rulantă. Atunci, printre zgomotele vagi, a surprins o voce tânără și tremurată, colorată de emoție. — …nici nu credeam c-o să-l mai văd vreodată, pe bune, — auzea în spate. — Dar acum, în fiecare marți, el o ia de la grădiniță. Singur. Vine cu mașina lui și pleacă direct în parc, la caruseluri… Liana a rămas nemișcată pe treapta scării în mișcare. S-a întors pentru o clipă și a zărit-o pe vorbitoare — palton roșu, chip emoționat, ochi sclipitori. Și prietena ei, care asculta atent, aprobând din cap. „În fiecare marți”. Și ea avusese odată o astfel de zi. Trei ani în urmă. Nu luniul cu începutul greu, nu vinerea plină de promisiuni de weekend. Tocmai marțea. Ziua în jurul căreia se rotea toată lumea ei. În fiecare marți, fix la ora cinci, ieșea în grabă din școala unde preda limba română și literatura, alergând la celălalt capăt al Chișinăului. La Școala de Muzică „Eugen Coca”, în clădirea boierească cu parchet scârțâitor. Îl lua pe Marcel. Băiatul de șapte ani, mult prea serios pentru vârsta lui, cu vioara aproape cât el de mare. Nu era copilul ei — ci nepotul. Fiul fratelui ei, Anton, care pierise într-un accident cumplit cu trei ani în urmă. În primele luni după înmormântare, acele marți erau un ritual de supraviețuire. Pentru Marcel, care se închisese în sine și abia mai vorbea. Pentru mama lui, Olga, care abia mai ieșea din casă. Și pentru Liana însăși, care încerca să lipească cioburile unei vieți frânte, devenind pentru o vreme ancora, stâlpul, adultul care ținea totul. Își amintea fiecare detaliu. Cum Marcel ieșea din clasă cu privirea în jos, cum îi lua vioara grea din mâini și băiatul i-o dădea fără cuvinte. Mersul cu metroul, poveștile inventate despre un profesor amuzant, o cioară hoață pe la poarta școlii, ceva care să-l facă să uite pentru o clipă de ceața din suflet. Într-o toamnă ploioasă, întrebarea a venit de nicăieri: „Mătușă Liana, lui tata îi plăcea ploaia?” Cu inima frântă, ea a răspuns: „O ura. Fugea la primul adăpost pe care-l găsea.” Atunci băiatul i-a prins mâna, strâns, bărbătește, nu ca să-l țină de mână, ci parcă să păstreze ceva ce risca să piardă. Nu mâna ei, ci imaginea tatălui, vie, autentică, printre stropii reci. Viața ei se împărțea acum în „înainte” și „după”. Iar marțea devenise axa, clipa cea mai reală și, deși grea, cea mai plină de sens. Celelalte zile nu erau decât fundal, așteptare. Se pregătea cu atenție: cumpăra sucul de mere preferat al lui Marcel, descărca desene animate haioase pentru drum, inventa subiecte de discuție. Apoi… Olga a început încet să revină la viață. Și-a găsit de lucru. Și mai târziu — un nou partener. Au decis să schimbe totul, să plece departe de amintiri, undeva la Bălți. Liana i-a ajutat cu împachetatul, i-a așezat vioara lui Marcel în husă, l-a strâns în brațe la gară. „Scrie-mi, sună-mă, — i-a șoptit printre lacrimi. — Eu mereu sunt aici”. La început, primea telefon în fiecare marți, la șase fix. Pentru câteva minute era din nou „mătușa Liana”, care trebuia să afle tot, repede: despre școală, despre vioară, despre noii prieteni. Vocea lui, firavă, lega kilometri de dor. Apoi au fost apeluri din două în două săptămâni. Marcel crescuse, avea alte activități, teme, se juca pe internet cu colegii. „Scuză-mă, marțea trecută am uitat, am avut teză”, — îi scria, iar ea răspundea: „Nu-i nimic, dragul meu. Cum a fost teza?” Marțea ei era acum marcată de așteptarea unui mesaj ce poate nici nu venea. Nu se supăra. Care scria ea prima. Cu vremea, doar de sărbători. Ziua de naștere, Crăciunul, Revelionul. Vocea lui, tot mai matură, devenise laconică: „Bine”, „E ok”, „Învaț”. Tatăl vitreg, Sergiu, era un om calm și bun, care nu încerca să-l înlocuiască pe Anton, ci doar să fie prezent. Asta conta. De curând, apăruse și o surioară, Alina. Într-o poză pe rețele, Marcel își ținea surioara în brațe cu stângăcie, dar cu tandrețe. Viața, nemiloasă și darnică în același timp, căuta să repare, să construiască altceva: griji mici, planuri, trebi zilnice. Pentru Liana, rămânea acum doar o nișă tot mai mică, „mătușa de altădată”. Acum, în tunetul metroului, cuvintele întâmplător auzite — „în fiecare marți” — nu sunau ca reproș, ci ca ecou. Ca un salut de la Liana de demult, care a dus trei ani responsabilitatea și dragostea ca pe o rană deschisă și ca pe o binecuvântare uriașă. Atunci știa exact cine e: sprijin, far, veriga de care depindea echilibrul unui copil. Era necesară. Doamna cu paltonul roșu avea propria dramă, propriul compromis între durerea trecutului și prezent. Dar acest ritm, această regulă neclintită — „în fiecare marți” — era un limbaj universal. Limbajul prezenței: „Sunt aici. Te poți baza pe mine. Ești important pentru mine—marțea, la ora mea”. Un limbaj pe care Liana îl vorbea cândva fluent, dar aproape că-l uitase. Metroul a pornit. Liana s-a îndreptat privind la reflexia ei în geamul tunelului. A coborât la stația ei, cu gândul limpede: mâine va comanda două telescoape identice — ieftine, dar bune. Unul pentru Maria. Altul, livrat acasă la Marcel, la Bălți. Când îl va primi, îi va scrie: „Dragul meu, ca să putem privi același cer, chiar dacă suntem la sute de kilometri distanță. Ce zici, marțea viitoare, la ora șase, dacă e senin, ne uităm amândoi la Ursa Mare? Să ne sincronizăm ceasurile. Te pupă, mătușa Liana.” A urcat către orașul de seară. Aerul era rece și proaspăt. Următoarea marți nu mai era goală. Era din nou rezervată. Nu din datorie, ci ca o promisiune blândă între două suflete legate de recunoștință și o tăcută, neclintită legătură de sânge. Viața mergea înainte. Și mai rămâneau zile în calendar pe care nu le trăia pur și simplu, ci le programa pentru micile minuni tăcute și pentru o dragoste care, traversând distanțele, nu mai doare și nu se stinge, ci devine doar mai calmă, mai înțeleaptă, mai trainică.