Când iubești cu adevărat, părăsești rațiunea

– Anca, să ne întoarcem în sat? Nu mă mai obișnui cu viața de la oraș, de trei ani suntem aici și parcă nu-mi aparține nimic. Plus, aerul curat ar fi mai bun și poate chiar îți dai seama că vrei să ai un copil, a zis Ion, privind la mine.

– Vasile, nu o să-ți vină să crezi, dar și eu am tot gândit asta ieri. Mă întorc să predau la școala din sat, poate schimbarea de peisaj ne va ajuta, am răspuns eu.

– Ancio, ești totdeauna în inima mea, deci e hotărât! a strigat Ion, zâmbind.

Ion și Anca s-au căsătorit în urmă cu patru ani. După ce a terminat facultatea, ea s-a mutat la el în sat și a început să predea la școala elementară. Acolo i-au înflorit sentimentele, s-au logodit și s-au căsătorit.

După un an de viață în sat, Anca a trebuit să se întoarcă în oraș pentru că mama ei s-a îmbolnăvit grav. Au plecat și, un an mai târziu, mama ei a murit.

Ion și Anca trăiesc liniștit, se iubesc, dar un lucru îi frământă: nu au copii, iar amândoi își doresc cu ardoare să devină părinți. Anca a făcut toate investigațiile, dar doctorii susțin că totul e în regulă.

Așa că am adunat rapid lucrurile, am închiriat o mașină și am mutat totul în casa mamei lui Ion, care locuia singură în satul Măgura.

– Mulțumesc lui Dumnezeu! a exclamat cu mâinile în aer Vasilica, soacra, când am intrat cu bagajele. M-am rugat mereu să ne aducă înapoi acasă și uite că a auzit de la Dumnezeu! Camera voastră e liberă, ocupațio, loc e și pentru toți. Am trăit bine cândva, doar că tatăl tău, Vasile, a plecat anul trecut Îmi e dor de el. De aceea am cerut să ne întoarcem iarăși.

Ion a găsit din nou un loc de muncă la un atelier auto din sat, a fost primit cu brațele deschise, iar Anca a început să predea la școala locală.

– Bună, doamna Anca Ștefănescu! a sărit în sus directorul școlii, domnul Petru Ionescu. Mă bucur să te văd din nou, avem un post liber, nu mulți își doresc să vină la țară.

Vasilica a organizat sărăcămâna în casa ei vineri seara, știind că vecinii și prietenii lui Ion se vor aduna. Și, desigur, toți erau nerăbdători să îl revadă pe Ancuțica, cum o strigau în sat. Cel mai entuziasmat a fost Sergiu, pe care Anca la scos din mlaștină, adică din fundul unei sticle de vin fărâmițat.

Nimeni din sat nu credea că Sergiu o să renunțe la băutură, dar Anca a crezut în el și la sprijinit. Sergiu a intrat în curtea Vasilicăi, la văzut pe Ion și pe fratele lui mai mare, ia îmbrățișat strâns și a uitat să spună salut.

– Ion, serios? Am auzit că ați revenit în sat cu Ancuțica, înapoi la țară. Înțeleg că ești localnic, dar ea e profesoară din oraș! a exclamat vecinul Vasile.

– Neam întors pentru totdeauna, a răspuns Ion, dând o palmă pe umărul lui Sergiu.

– Unde e Ancuța? E în casă?

Ion a dat din cap, iar Sergiu a intrat repede în casă, a luat-o de mână pe Anca și a rotit-o câteva ori, apoi a așezat-o pe podea.

– Ancuță, Ancuță Ștefănescu, ce bucurie! a țipat el, privind spre ferestrele deschise.

Ion a apărut în prag și a zâmbit larg.

– În sfârșit am înțeles totul, aștept cu nerăbdare să vii la noi în vizită. Veruca, fiica mea, o să fie încântată. Trebuie să mă grăbesc acasă, am promis soției și fetiței să le ajut la treabă. Vă așteptăm mâine, nu uitați!, a exclamat, ieșind din casă cu o mână veselă.

– Nu bea? a întrebat Anca pe Vasilica.

– Nu, de când am jurat, nam mai luat niciun pahar. Îi iubesc fata, are deja aproape doi ani, a răspuns Vasilica.

– Cum ați numit fetița?

– Anca, nu-i așa că e ușor de ghicit? a zâmbit Vasilica. Încă întrebi?

– Anca? Exact ca pe mine? a replicat Anca, râzând.

– Nu ca pe tine, ci în cinstea ta, a spus Sergiu. Ai uitat cum te ocupai cu ea Nimeni nu credea că poți transforma pe cineva în om.

A doua zi, Anca și Ion au mers în vizită la Sergiu. Soția lui, Viorica, pregătea masa în jurul unei mese pline, iar dintro cameră mică a ieșit o păpușă mică, cu bucle ca ale lui Sergiu, ochi albaștri și obraji rotunzi, și sa apropiat timid.

– Uite, copilul, cine a venit. Unchiul e Ion și mătușa, ca și tine, e Ancuța, a spus Sergiu.

– Salut, Ancuțica, a șoptit Anca, așezândui păpușa în brațe.

Fetița a strâns păpușa de lângă ea, a luat mâna Anei și a condus-o în camera ei.

– Ion, ai pierdut soția, nu? a glumit Sergiu, îi place fiicei noastre, nu le găsește pe altele, se ascunde în noi, dar la tine simte o inimă bună.

În casă au intrat și alți rude ale lui Sergiu și Viorica, erau opt la masă, apoi sau alăturat și alți săteni, căci în sat orice petrecere atrage pe toți. Oamenii au venit cu plăcinte, cu murături, cu vin de casă, iar unii chiar au scos chitara și au început să cânte doina. Veselia era în plin.

Sergiu sa ridicat și a închis o sticlă, ridicând un pahar fără să-l umple. Toată lumea știa că el nu mai bea.

– Eu, ca niciunul dintre noi de aici, îi dat tot ce am, Ancuței noastre, Anca Ștefănescu. Toată lumea știe ce rol a jucat ea în viața mea pustie. Da, mulți vorbeau pe la spate când o vedeam la ușa profesorului: Uite, iar la învățătoare, în plin zi, și nu le e rușine să fie cu o fată educată. Asta sa întâmplat? a întrebat, arătând spre toți, și a continuat singur Da, sa întâmplat. Nimeni nu bănuia că între bărbați și femei există și prietenie adevărată, curată, umană. Și în inima mea, ascunsă, era și dragostea pentru Viorica. Nimeni nu știa asta, nici măcar eu nuam îndrăznit să recunosc.

– A fost așa, au exclamat sătenii, vorbele lui Sergiu au căpătat viață.

– Îmi amintesc prima dată când Anca Ștefănescu sa apropiat de mine, ma privit cu blândețe și mia zis: Sema, ajutămi copiii să construiască cuiburi de vrăbii și mia cerut să rămân treaz. Am promis și am construit două cuiburi. Mă gândeam că poate îmi cere iar ceva și nu aș putea săl ajut, a spus el, râzând, și a închis ochii la pahar.

– Apoi Andreea mia mai cerut ajutor, eu eram fericit să fiu de folos. Mia spus să merg la cursuri de șofer și mia găsit un loc. De atunci am condus în stare de sobrietate, a adăugat el, arătând spre toți.

– Eu am înțeles că acele cuiburi și toate treburi simple ar putea fi făcute de oricine, dar Anca, cu felul ei, ma tras spre lumină, dintrun tunel întunecat, pas cu pas, a spus Sergiu, încheind cu un zâmbet.

– Mulțumim, Anca, pentru că ai fost îngerul meu păzitor, a exclamat toți, aplaudând.

Timpul a trecut. Ion a continuat să lucreze în atelier, iar Anca a predat la școala din sat. Întro zi, sa întors de la școală palidă, cu slăbiciune în picioare, și sa așezat pe canapea.

– Ancuțica, ce sa întâmplat? Nu team mai văzut niciodată la culcat în timpul zilei, a întrebat Vasilica, îngrijorată.

– Nu știu, mă simt slăbită, am greață, a răspuns Anca.

Vasilica a zâmbit și a ghicit:

– Aștepți un copil, nu-i așa, Ancuță?

– Nu prea mai sper, a răspuns ea cu tristețe.

– Nu renunța niciodată. Mâine dimineață mergem la doctor din raion, a spus Vasilica.

Anca sa întors din oraș cu o stare de bine, doctorul a confirmat: Felicitări, vei avea un copil. Ion a zburat în casă la veste, a sărit în brațele ei și a strigat: Ura! Se vede pe chipul tău, nu trebuie să spui nimic, știu că ești fericită.

Câteva săptămâni mai târziu, Anca a fost dusă la maternitatea din raion. Ion a mers cu ea, iar în noaptea aceea a născut un băiețel. Dimineața, Vasilica, venind la spital, a găsit micuțul pe o bancă și sa așezat lângă el.

– Mamă, totul e bine, am născut pe băiețelul Anei. Nu pot să cred că se întâmplă asta cu mine. Îl iubesc atât de mult, uneori îmi este frică de cât de tare e dragostea mea. Vreau să-l am mereu lângă mine. E normal, nu?, a întrebat Anca, cu ochii umezi.

– E normal, băiatule. Când iubești cu adevărat, îți pierzi capul, ia răspuns Vasilica, zâmbind.

Sergiu a spus că vor duce Anca și copilul acasă, că va avea ajutor la fiecare pas. Vasilica, privind la micuț, a gândit: Pe dinafară pare bărbat, dar înăuntru e încă un copil.

Totul a mers de minune. Mai târziu, Anca a născut și o fetiță, așa că bucuria a înmulțit.

Ion a terminat în secret facultatea și acum e agronom principal al cooperativelor locale. Sa făcut ofertă să devină director al școlii, dar Anca nu e foarte entuziasmată de asta.

Asta e tot, prietene, cum nea schimbat viața dragostea și cum am găsit în sfârșit familia pe care neo doream. Mersi că mai ascultat!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 − thirteen =

Când iubești cu adevărat, părăsești rațiunea
GREȘEALA FERICITĂ… Am crescut într-o familie incompletă – fără tată. M-au crescut mama și bunica mea. Nevoia unui tată a apărut încă din grădiniță, dar în clasele primare… Mă uitam cu jind la colegii mei care ieșeau mândri de mână cu tații lor înalți și puternici, se jucau, se plimbau cu bicicleta sau cu mașina. Mă durea cel mai tare când un tată își săruta fiica sau fiul, îi lua în brațe, și râdeau, râdeau… Doamne! Privind totul din afară, gândeam: „Ce fericire este asta!…” Pe al meu tata l-am văzut… Doar într-o singură fotografie, unde zâmbea – ca toți tații – Dar nu mie!… Mama îmi spunea că el este explorator polar. Trăiește într-un nord îndepărtat, atât de departe că nu poate veni. A plecat să lucreze acolo, dar îmi trimitea cadouri de ziua mea cu regularitate. În clasa a treia, cu mare dezamăgire, am aflat că nu am niciun tată-polar și nici nu am avut vreodată! Am auzit din greșeală cum mama îi spunea bunicii că nu mai are putere să mă mintă și să ofere cadouri din partea unui tată care, de fapt, ne-a trădat. Chiar dacă duce o viață bună, niciodată nu m-a sunat, nici nu m-a felicitat de ziua mea sau de Anul Nou. „Artemiță adoră sărbătorile… Sunt singurele zile când primește măcar o picătură de sprijin, fie ea și din partea unui om îndepărtat, misterios, dar totuși al lui.” Atunci, înainte de ziua mea, le-am spus că nu vreau niciun cadou „de la tata” care nu există. „Coaceți-mi doar tortul meu preferat «Lăptos de Pasăre» și e suficient.” Trăiam modest, doar din salariile mici ale mamei și bunicii. Așa că, student fiind, lucram ca hamal la gară și în magazine. Odată, vecinul Slavă mi-a propus să îi țin locul ca Moș Crăciun în grădinițe și prin familii. Am refuzat grădinițele – mi se părea greu, trebuia să joc teatru și să fiu în pereche cu Crăciunița. Dar la vizite individuale de Revelion am acceptat. Slavă mi-a dat un caiet cu poezii și ghicitori și adresele clienților. Repertoriul era simplu – nu era ca la examene de mecanica materialelor! Frica să nu mă fac de râs tot mă urmărea. Dar prima „tură” a fost surprinzător de reușită. După ce am vizitat copiii și am ajuns acasă obosit dar fericit, am numărat banii câștigați – și era mai mult decât câștigam în jumătate de an ca hamal! Așa am continuat să fiu „moșcrăciun” iarna și cu brigada de studenți vara. Cât am fost la facultate, viața mea personală nu prea era. Aveam prietene, dar nimic serios. „După ce termin facultatea, găsesc un job bun, îmi fac un rost… Atunci mă pot gândi la familie!” – visam eu. După ce am devenit inginer, visam să-mi iau o mașină la mâna a doua. Veniturile familiei erau decente, dar tot nu ajungeau pentru o mașină. Așa că am decis să fiu iar Moș Crăciun. Mama a scos din dulap costumul, l-a împrospătat cu sclipici, barba albă era perfectă. Mi-am lipit sprâncene stufoase, m-am privit în oglindă și eram mulțumit. Mama a oftat: – Artem, ar fi timpul să ai copiii tăi, nu doar să-i distrezi pe ai altora. – Va veni și vremea! – am râs eu. – Gata, mamă, urează-mi noroc, și am plecat! Cu o săptămână înainte de Revelion, am pus anunț în ziar – și am primit cincisprezece cereri. După șase vizite, am citit următoarea adresă: „str. Luncii, nr. 6, ap. 19”. Am mers acolo – era la marginea orașului, slab luminat. Am urcat la etajul doi și am sunat la ușă. Mi-a deschis un băiețel de vreo cinci-șase ani. – Pe câmp lângă pădure trăiesc în cabana mea… – am început eu. Dar el m-a întrerupt: – Noi n-am invitat Moș Crăciun! – Eu nu vin pe invitation, eu vin la copiii cuminți! – am improvizat, dar eram cam pierdut. – Mama, tata sunt acasă? – Nu, mama e la bunica Tona, îi face injecție – vine repede. – Cum te cheamă? – Artem. „Ce coincidență!” – m-am gândit uimit. Dar nu puteam să-i spun că și eu sunt Artem – acum eram Moș Crăciun! – Artem, unde e bradul vostru? – În camera mea. M-a luat de mână și m-a dus: într-o cameră mică și modestă, pe o măsuță, nu era brad, ci doar o creangă de brad într-un borcan de 3 litri, decorată cu jucării și beculețe colorate. Lângă era două poze în rame identice: un bărbat și o femeie. Am privit atent… și am înghețat! Din poză se uita la mine… chiar eu! „Nu are cum să fie!” Am privit atent – era poza mea din facultate. Alături, poza unei fete – Elena Gornov. Cu ea mă cunoscusem într-o vară la brigada studențească. Poza ei nu era de studentă, ci de femeie matură, asemănătoare cu Lenuța din amintirile mele. – Cine e? – am întrebat tremurând. – Asta e mama. – A ta… – Da. – O cheamă… Lenuța? – mi-a scăpat. – Da! Ați ghicit! Sunteți chiar Moș Crăciun! – Dar cine e acesta? – am arătat spre poza mea, deja intuind adevărul. – Tata! E adevărat polar! Lucrează pe o banchiză uriașă! Mami zice că a plecat demult, când eram mic. De aceea nu l-am văzut… Dar mereu îmi trimite cadou de ziua mea și de Nou An. Și acum Moșul va pune cadoul sub pernă. Am rămas șocat, amintindu-mi de tata-polar din copilărie. Oare toate mamele „trimit” tații la Polul Nord? Eram unul dintre „polariști”… Mi-a fost ceva greu de descris… Mi-am amintit de povestea scurtă cu Lena… Ne-am despărțit, am schimbat numere, dar eu nu am sunat. Telefonul mi s-a furat la câteva zile. Am mai gândit la ea uneori. Dar viața, facultatea, întâlnirile au trecut peste amintiri… Dar ea locuia în același oraș, nu m-a uitat – și creștea băiețelul nostru, cu poza mea lângă a ei. Când să îi spun lui Artem că sunt tatăl lui, intră Lenuța: – Scuze, puiuț, că am întârziat. Bunica Tona a ajuns la spital cu salvarea. M-a văzut: – Vai, dar n-am chemat Moș Crăciun! Mi-au țâșnit lacrimile de fericire. Am dat jos căciula, barba și sprâncenele… – Artem?! – a rămas șocată Lena. A cazut pe taburet și a început să plângă cu lacrimi de bucurie, atât de tare că băiețelul s-a speriat puțin. Dar pentru Artem era bucuria supremă. A râs, a cântat, a recitat, ne ținea de mână, de frică să nu dispar din nou. Cadoul l-a uitat – știa deja că Moșul îi va pune dar de la tata sub pernă. Artem a adormit, iar eu cu Lena am povestit toată noaptea ca și cum n-ar fi trecut anii. Dimineața, la magazin, am realizat că greșisem adresa… Ajunsesem la numărul 6A, nu 6! Noaptea nu am văzut litera. Dar, de fapt, am ajuns LA CASA PERFECTĂ – LA CASA DESTINULUI MEU! „Ce greșeală fericită, ce decizie zguduitoare de destin!”, am gândit zâmbind. Acum suntem împreună – și suntem fericiți! Mama și bunica sunt în culmea bucuriei cu nepotul și strănepotul – Artem Artemovici!…