Nu mă atinge! Scoate-ți mâinile! Aaaa! Oameni, ajutaţi-mă! strigă cu disperare o tânără.
Ilinca fugea să o ajute, dar alunecă pe noroi și îşi răsuci glezna, căzând la câţiva metri. Se ridică abia în timp ce fata disperată fugea. Învârtind în aer haina cenuşipe, murdară de noroi, Ilinca îşi ridică privirea şi vede un bărbat foarte în vârstă, întins pe drum, în noroi, încercând să se ridice, dar nu reuşea. Mâinile îi erau pline de sânge. El era cel care înspăimântase fata ce striga. Era toamnă, cerul era acoperit şi pământul ud de ploaie, iar amurgul se adâncea încet.
Bătrânul mârâie ceva neînţeles şi întindea spre Ilinca mâinile îmbibate de sânge. Ea simţi un fior de groază.
E beat! Îndepărteazăte de el! exclama hotărât o femeie care trecea pe trotuar. Trecând pe lângă bărbatul căzut, ea îşi înălță ameninţător umbrela împotriva lui, ca şi cum ar fi vrut să se apere. Facând câţiva paşi înapoi, se întoarse spre Ilinca.
Ce faci aici? Nu-ţi lipsesc problemele? Băutură Pentru o sticlă de vin, oricine dă dovadă de tot ce vrea, pula mea murmură ea şi se îndreptă spre blocurile iluminate, unde lampioanele ardeau cu putere.
În jurul locului în care zăcea omul în noroi, lângă Ilinca, se întindea un teren pustiu, cu un gard de beton şi sârmă ghimpată în vârf. Ilinca ştia că dincolo de gard se afla zona unui şantier industrial. Ramurile înalte ale plopilor bătrâni foşneau în vânt. Pe măsură ce minutele treceau, întunericul se adâncea.
Mmmm Mmm continua să mormăie nefericitul.
Eşti în stare să ceri o ambulanţă? întrebă Ilinca, tremurând, de teamă să nu se apropie prea mult. Bătrânul clătină din cap, neacceptând oferta, şi tot continua să mormăie, arătând cu degetul spre o pungă murdară, aflată lângă el, în noroi. Era un om mic, fragil, foarte îmbătrânit.
Ilincă îi simţi compasiune. Îşi aminti de bunica, care o crescuse şi pe care o pierduse cu multă vreme, şi care îi spunea mereu să nu treci pe lângă suferinţa altora. Totuşi, la patimâna morţii, bunica îi vorbea altfel: În zilele noastre oricui ise poate da în judecată că nu e doctor, dacă nu ştie să-l tratezi corect Sună la ambulanţă şi nu te amesteca, că altfel te poţi îmbolnăvi. Mulţi îţi aruncă capcane, vrei să nu devii păcălit Ilinca însă nu se lăsă distrasă de aceste gânduri.
Fără ezitare, se apropie de bătrân şi se aplecă deasupra lui. Acesta, cu un nou şuierat, îi întinse mâinile sângerate. Aproape plângea, parcă copleșit de durere. În palma dreaptă ținea bucăţi mari de sticlă spartă.
Lacrimile io inundau obrajii. Scoase din poșetă o pachet de șerveţele umede, aruncă cioburile în coș și începu să ştergă cu grijă mâinile sângeroase ale bătrânului. Apoi îl ajută să stea în picioare. Nu fu uşor, dar reuşi. Încărcată de amintiri, îşi spuse încet:
Mulţumesc Domnului că miam puterile Unde locuieşti?
Bătrânul din nou mormăi, sprijininduse pe piciorul slab. Ilinca se întrebă dacă nu cumva era beat. Bătrânul nu vorbeşte decât murmură, îşi aminti bunica. Dar hotărî să-l ajute. Un om căzut în noroi nu ar trebui să rămână acolo, iar frigul îl va ucide încet.
Unde locuiţi? repetă Ilinca.
Bătrânul arătă cu mâna spre casele cu lumină caldă, de departe, de pe marginea drumului întunecat pe care păşeşte încet. Nu putea să meargă repede, din că şoldurile îi erau dureroase, iar spatele îi era curbat.
În acel moment Ilinca observă că bătrânul ţinea cu el punga murdară. Din interiorul ei, în ritmul paşilor, se auzeau clopoţei de sticlă spartă.
Probabil voia să le recicleze şi sa lovit când a căzut, gândi Ilinca, sprijinindul cu grijă. Acel ciocan a provocat rănile poate sticlele erau deja sparte. De ce le avea el?
Gândinduse la asta, ajunseră la prima casă cu lumină. Bătrânul, din nou tăcut, flutură cu mâna, arătând spre un interfon. Ilinca se uită în jur, neştiind codul.
Interfon dar nu ştiu combinaţia şi chiar este blocul corect? Încercă să ghicească. Bătrânul indica cu degetul trei, apoi unu, apoi din nou trei, unu.
Triceunu? 31? 13? ezită Ilinca, dar apăsă butoanele. La primul sunet răspunse o voce feminină, agitată.
Aici bunicul începu Ilinca, nesigură ce să spună, temânduse că poate a sunat la alt apartament.
Cobor din curând! exclamă vocea din interior, iar timpul părea să se întindă. Bătrânul mormăi din nou, agitând punga, iar cioburile de sticlă vibrară uşor.
Uşile blocului se deschiseră. Dinăuntru ieşiră o femeie de treizeci de ani, cu păr prins în coadă, şi un bărbat de aceeaşi vârstă.
Vasile! strigă femeia, îmbrăţişândul cu căldură. Mulţumim din suflet! Mulţumim!
Apoi bărbatul îi luă pe Vasile de braţ şi îl duse spre intrare.
Vă aştept! spuse femeia, ţinândui ușa deschisă. Staţi puţin, vă rog!
Ilinca rămâne cu ochii mari, privind curtea necunoscută. În jur erau blocuri și două mici magazine de cartier, pe primul etaj, pe care le zăbise din depărtare în timpul antrenamentelor de seară la sala de sport de pe aceeaşi stradă, drumul pe care se prăbuşise Vasile.
Ia! spuse femeia, ieşind din bloc şi întinzândui Ilincăi un săculeţ. E cu mere. Un soi foarte bun! Dulci, aromate. Bunicul lea plantat în livada de acasă, cândva.
Nu, nu, nu! Ilinca se simţi stânjenită. Ar trebui săşi curăţa rănile de pe mâini, poate săşi spele murdăria Sau să meargă la dispensar, dacă nevoie de suturi. Merele nu-mi trebuie De ce? Am făcut doar puţin.
Nu e puţin şi nu e doar puţin oftă femeia. Numele meu e Doina, iar soţul meu e Ion. Iaţi întâlnit pe Vasile Petrovici, un veteran de război. Aveţi un minut? Vă voi spune de ce suntem atât de recunoscători şi de ce am adus merele.
Ilinca dă din cap, pregătită să asculte.
Vasile Petrovici a sărbătorit recent centenarul, mândru îl declară Doina. A fost luptător pe front. Când a fost capturat, îşi rupea limba ca să nu vorbească şi să nu dea informaţii. După evadare, limba ia inflamat din cauza unei infecţii, iar medicii iau îndepărtat o mare parte. De atunci vorbeşte cu zgomot, ca şi cum ar fi mut.
Ilinca rămase îngheţată, încercând să absoarbă povestea.
Nu bea alcool deloc continuă Doina. Probabil credeţi că e beat, de aceea vorbeşte așa. Odată, în iarnă, a căzut şi a stat câteva ore în frig pe drum, căci nimeni nu ia dat ajutor. A suferit hipotermie severă şi a fost spitalizat mult timp.
De ce îl lăsaţi să umble singur? strigă Ilinca.
Nu-l lăsăm, doar că el pleacă singur. Încercăm să-l convingem, dar nu vrea să asculte E bunicul mamei mele, tatăl ei, şi locuim cu el în apartament, de când ne-am căsătorit. Îl ocrotim, îl ajutăm. Suntem o familie unită, cu o fetiţă, Daria, care sa tăiat piciorul căzând pe sticlă, deşi am fost atenţi. În cartierul nostru, lângă blocurile ce urmează să fie dărâmate, oamenii adună sticlă şi sticle sparte, iar Vasile, de atunci, culege şuruburi, sticlă şi sticle ca să nu mai rănească pe nimeni. Merg zilnic, fără să-şi ia odihnă, să-şi facă mesajul de viaţă.
Ascultând povestea Doinei, Ilinca se simţi mândră că a ales să-l ajute pe Vasile. Se gândi că toţi trec prin viaţă fără săi acorde o mână de ajutor, crezând că e beat.
Aţi sunat la interfon, aţi căutat săl găsiţi, şi am venit săl salvăm! spuse Doina, zâmbind. Vasile este încă slab pe jos, iam cumpărat câţi de mers şi un baston, dar refuză să-i folosească. Refuză orice ajutor, dar tot ne ajută pe noi. E un luptător adevărat!
Ilinca îşi aminti de propriul său bunic, un veteran din Berlin, care, în vârstă, suferise un accident vascular cerebral, pierzând vorbirea şi o parte din mobilitate. După reabilitare, reuşea să se descurce cu mâna stângă, chiar şi să repare garduri şi să lucreze în grădină, iar bunica o certă când, din greşeală, arunca cuvinte urâte la el.
În tinereţe, Ilinca ştia bine că bunicul folosea cuvinte greoaie: loască (lingură), dăuş (ploaie), Nina (numele bunicii). Cuvintele grele erau înlocuite cu gemete, iar blândeţea bunicii o opri să-l certe. Fă linişte, copil, că-n jurul tău ascultă alţii, obișnuia ea.
Ilinca părăsi locul cu punga de mere în mână le luase pentru a nu supăra Doina şi cu sufletul încărcat de căldură. Gândea la felul în care oamenii dragi îşi veghează unii pe alţii. Pentru un bărbat ce părea hoinar, murdar și beat, era de fapt un bunic iubit, a cărui prezenţă era așteptată în casă. Trebuie să fim mai buni şi mai atenţi unii cu alţii.
