Părinții mei au trăit o iubire despre care majoritatea oamenilor doar visează. Nu era strălucitoare, nu era zgomotoasă, nu era ostentativă era adâncă, liniștită, sinceră. O dragoste ce se naște nu din pasiune, ci din încredere, căldură și respect. A însoțit viața lor de la primele întâlniri până în ultima zi, când tatăl, deja foarte slăbit, a plecat în tihnă la 80 de ani.
Mama își amintește încă fiecare mică întâmplare din anii lor împreună. Cum îi aducea din călătoriile sale bomboane de la Iași, știind că ea le păstrează pentru cafea. Cum căuta la piața din Botoșani exact brânza de casă pe care o iubea, căci alta nu-i la fel. Cum, în miezul unei zile obișnuite de muncă, aranja cu cineva să îi dea un buchet, fără motiv, doar ca să-i spună: Te iubesc.
Trăiau într-un sat mic lângă pădure, unde nu existau restaurante și nici magazine de flori. De aceea tatăl îi dăruia mamei tot ce creștea în jur: lăcrămioare, ghiocei, margarete și floarea-soarelui. Mergea la câmp chiar și după o zi grea de muncă și se întorcea cu o mânuță de flori în mână. Facă asta în fiecare an, atâta timp cât putea să pășească. Când boala l-a ținut pe pat, mama ieșea singură în grădină și culegea flori pentru a le pune lângă el.
Dragostea lor era simplă, dar în această simplitate rezida adevărata frumusețe. Nu erau gesturi mari, cadouri scumpe, vorbe zgomotoase doar micile atenții încărcate de sens. Sentimentele se simțeau în fiecare privire, în felul în care mama îi aranja eșarfa, în modul în care el îi întindea mâna, chiar și atunci când ea putea să se descurce singură.
Odată, tatăl a uitat că în aceeași zi sărbătoreau aniversarea nunții. Era vară și, ca o glumă, i-a oferit un buchet de flori de cartof. Mama a râs până la lacrimi și apoi a spus că a fost cel mai călduros dar din viața ei, pentru că conținea tot ce i-a lipsit grijă, tandrețe și puțină inocență copilărească, pe care o iubea la el.
Îmi amintesc și de o poveste pe care mama o spunea des. Ea a plecat la un curs de perfecționare în Chișinău, iar tatăl a rămas acasă cu copiii. După câteva zile, a cerut ajutorul vecinei și, pe tăcere, a mers la ea doar pentru a petrece două zile alături, a merge la teatru și a se plimba pe străzile serii. În ochii lui ardea aceeași lumină ca în prima zi când o invitatese la o întâlnire.
Dragostea lor trăia în fapte, nu în cuvinte. În ceștile de ceai de dimineață pe care le aducea în pat, în plimbările pe lângă râul Prut, unde ședeau pe mal și ascultau greierii. În așteptarea tăcută a primăverii, când privea cum gheața se topeste în apă. În felul în care se înțelegeau fără explicații, fără pretenții, doar cu inima.
Când tatăl se întorcea din delegații, mama simțea mereu exact când va ajunge. Zicea: Astăzi îl aștept, și nu se înșela niciodată. Îl aștepta chiar și atunci când încerca să-l surprindă. El, la rândul său, îi lăsa scurte notițe pe bucăți de hârtie:
Te iubesc. Te sărut. Mihai.
Aceste cuvinte simple și sincere erau pentru ea mai prețioase decât orice mărturisire.
Viața lor nu a fost perfectă au fost greutăți, certuri, perioade de lipsă de bani, boli. Dar nu au uitat niciodată ce era esențial: erau o echipă. Dragostea lor nu avea nevoie de dovezi, pentru că ea pur și simplu exista.
Așadar, când cineva spune că dragostea adevărată nu există, că e doar o invenție de film sau de roman, eu zâmbesc. Pentru că am văzut-o cu ochii mei.
Am văzut cum doi oameni pot rămâne alături toată viața nu din obișnuință, nu din datorie, ci dintr-o iubire ce crește, se schimbă, dar nu se stinge.
Am văzut-o în privirea mamei, când astăzi a pus lângă fotografia tatălui un mic vas cu flori. În acest gest se găsește o viață întreagă. Povestea lor de iubire.
Adevărată. Fără împodobiri.
