Astăzi îmi spun din nou același lucru, cu un zâmbet fin, cu acea intonație în care se împletesc superioritatea și dispreţul: Tu speli oamenii altora.
Nu e pentru prima dată. Şi, probabil, nu va fi ultima.
În trecut stăteam tăcută, îmi plecam privirea, pentru că nu vedeam rostul să argumentez. Dar acum aleg să nu mai tac.
Da, eu curăț.
Cei care rosteau cu batjocură acest cuvânt văd doar suprafaţa. Nu înţeleg că în spatele lui se ascunde mult mai mult. Pentru că eu fac mult peste simpla curățare.
Mă apropii de bătrâneţe cu blândeţe, cu acea grijă pe care o ai când ţii în palmă ceva fragil şi neajutorat.
Hrănesc pe cei ce nu mai pot ține lingură.
Descurc părul, tai unghiile, îi ajut să se îmbrace.
Uneori rămân lângă ei în tăcere, când durerea nu-i în corp, ci în suflet.
Ascult poveşti pe care altora nu le mai interesează, dar pentru ei reprezintă un întreg univers, amintiri ce încălzeau ultimele lor zile.
Îngrijesc pe cei care odinioară ridicau alţii, crescau copii, construiau case, vindecau, învăţau Astăzi aceia au nevoie de sprijin. Şi în aceste gesturi zilnice, rotine, nu există umilinţă, ci demnitate. Nu e slăbiciune, ci onoare.
Nu e muncă murdară. E despre umanitate.
Despre răbdare, despre dragoste, despre capacitatea de a rămâne om acolo unde alţii întorc privirea.
Căci atunci când cineva este lipsit de putere, când depinde de altcineva pentru tot, se pune la încercare adevărata bunătate.
Când unii rostesc aceste cuvinte cu dispreţ, îmi trece prin minte:
Nu au stat încă în locul celui ce are nevoie.
Cred că puterea stă în bani, în carieră, în statut.
Dar nu e aşa.
Adevărata putere înseamnă să rămâi om alături de slăbiciunea altuia.
Să nu te fereşti. Să nu respingi. Să nu subestimezi.
Nu aș putea să lucrez acolo unde trebuie să te prefaci, să flatezi, să minţi pentru câştig.
Totuşi, asemenea meserii deseori primesc respect,
iar pe ale noastre le minimalizează, ca şi cum am sta sub alţii.
Ştiu că nu e aşa.
În liniştea noastră există demnitate.
În mâinile noastre există căldura ce redă omului sentimentul de valoare.
În munca noastră bate o inimă ce nu oboseşte să se compătească.
Va veni ziua când cei ce ne dispreţuieau nu se vor mai putea ridica singuri.
Şi poate atunci vor înţelege: munca mea nu înseamnă a spăla trupuri.
E despre a reda umanitatea, despre atingerea care vindecă,
despre căldura ce aminteşte: eşti încă vie, eşti importantă, nu ai fost uitată.
Da, eu îngrijesc oamenii altora.
Dar o fac cu respect, cu blândeţe şi cu mândrie.
Căci, poate întro zi
acela voi fi eu.
Sau ei.
Şi atunci sper să fie lângă noi cineva ce face acelaşi lucru
cu dragoste, fără dispreţ, fără teamă,
pur şi simplu, ca să fim cu adevărat oameni.
