știi, Ana, ca să arăt așa de strălucitoare și să umblu în aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, îmi îngrijesc vacile, le dau de băut vițeilor, le repar hrana și abia apoi mă pregătesc să plec la slujba principală. Așa că nu există niciun motiv să se invidieze.
O, Ilinca! Ce frumoasă ești! N-ar fi să crezi că locuiești la sat. Te uiți la mine, toată în aur! Lanțuri, brățări și chiar un brățară de aur spuneam fără încetare, zburdând de bucurie. Bine, Ilinca, dacă tot se spune că viața la sat e grea, uităte la mine; orice om de la oraș ar pleca să trăiască la noi. E nimic să nu te îmbraci elegant, să strălucești cu bijuterii și să fii mândră de satul tău!
Știi, Ana, ca să arăt așa și să umblu în aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, îmi îngrijesc vacile, le dau de băut vițeilor, îmi împart hrana și abia apoi mă pregătesc de slujba principală. Dacă ai înțeles cum e viața la sat, nai fi crezut altceva.
Ilinca, nu știu eu ce înseamnă satul! Eu, spre deosebire de tine, am știut de mici cum sunt vacile și porcii, iar tu cum ai reușit să devii mămăligărița satului rămâne un mister. Mereu am crezut că, după terminarea școlii, nu te vei mai întoarce niciodată acasă.
Ce să mai rememorăm? Ce a fost, a fost. Tinerii suntem mari cu planuri și credem că totul va merge pe întelesul nostru, iar apoi totul se schimbă.
Ilinca era încăpățânată; dacă spunea ceva, îl făcea. Din copilărie pretindea că viața în sat, cu grădini, cartofi, vaci și viței, nu e pentru ea, că este prea frumoasă și deșteaptă pentru muncă cu fânul.
Mami, nu mă voi întoarce niciodată la satul nostru. După terminarea școlii voi pleca la oraș să găsesc un logodnic bogat, să mă căsătoresc și să rămân acolo. Nu am chef să fiu la țară!
Bine, Ilinca, dar cine știe ce ne rezervă viața. Satul nu e mai rău decât orașul, oamenii trăiesc și acolo. Dacă ai veni la vaci, fiica mea, totul miar fi mai ușor, iar eu aș pregăti cina.
Să fii la vaci? Satul ar râde de mine! Mami, nu am chef să mă ocup de vaci. Lăsaţile să se descurce singure.
Alți copii șia luptat cu vacile, ajutând părinții. Ce te face diferită de ei, fiică?
Mami, nu am nevoie de comparații. Eu am mintea mea.
Mama Ilincăi, Maria, oftă și se duse să adune vitele de pe pășune, în timp ce fiica își pune pe chip straturi de machiaj pentru o petrecere la sat. Prietenele Ilincăi priveau cu invidie regina locală, care nu se ocupa niciodată de treburile casnice și nici nu spăla vasele. Probabil Ilinca nu ştia nici de unde să înceapă la vaci era o copilărie neaşteptată. Sora mai mare era căsătorită, cu nepoţi pe lângă, iar Maria afla că este însărcinată. Au născut aproape în același timp, diferenţa de două luni. Cum sar putea să nu se bucure de micuţa?
Anii au trecut, copiii au crescut, părinții au îmbătrânit. Ilinca a terminat liceul, cu note medii, trei în semestru, dar cu ambiţie de ași croi un drum. A decis să devină îngrijitoare la grădiniță, muncă curată, respectată. Maria și soţul ei au vândut două vițe pentru a îi acoperi costurile unui an de studii.
Nimeni nu înţelegea la început că Ilinca se simţea prinsă. În ultimul an de facultate îşi tot petrecea timpul în casă, ştiind să se aranjeze în faţa oglinzii, privind pe fereastră ca şi cum ar aştepta pe cineva, dar singura sală era clubul. În weekend, la poarta casei, apariţi-şi socrii cu propuneri de tranzacţii.
Părinţii nu înţelegeau glumele socrilor. Ilinca, furioasă, nu a întrebat pe nimeni și a fugit la un iubit din sat, cu patru ani de relație, care rămăsese la oraș după colegiu. Au îndrăgit şi sau căsătorit.
După căsătorie, Ilinca era însărcinată și a absolvit colegiul. Se zvonea că a trecut examenele doar prin situaţie, nu prin merit. Au închiriat un apartament în oraș și au început o viaţă comună. Părinţii le trimiteau pachete cu hrană. În concediu, Ilinca a născut o fetiţă la fel de frumoasă ca mama. Cu doi salarii nu mai ajungeau; cu trei, de parcă ar fi sărit de pe un scaun. Vasile, soţul ei, sa înfuriat:
Fă ce vrei, dar eu nu mai pot să trăiesc la jumătate de salariu, să dau chiria la verișorul străin. Hai să ne mutăm în sat, până când Lăcrămia creşte, și punct.
Apurtat tot ce aveau şi sau mutat la sat. Părinţii lui Vasile au cumpărat o casă în sat, iar vechea a rămas goală. Vasile a găsit un loc pe ferma locală ca mecanic, bine plătit, cu salariu uşor mai mic decât în oraș, dar cu toate cheltuielile de locuinţă acoperite. Ilinca iniţial se oprea, se întreba de ce a venit în sat, dar apoi sa liniștit. Mama și soacra erau acolo să îi ajute cu copilul și cu proviziile, iar viaţa părea o poveste.
Nu a durat mult, însă povestea sa terminat când soacra și Maria au început să se certe: De ce stai toată ziua în fața oglinzii când noi muncim în grădină? Hai să ne așezăm cu nepoata, iar Ilinca să lucreze în grădină. Ilinca a încercat să protesteze, dar Vasile a aruncat o privire și a înţeles tot, şi a lăsat-o să cultive morcovi. Toată vara a recoltat fără firimituri pe pământ. Anul următor a decis să-și amenajeze propriul grădină, să nu depindă de alţii.
Vasile a hotărât să crească vițe. Ferma dădea fân și furaje, iar unde erau vițe, erau și vaci. Părinţii Ilincăi sau mutat în centru, le-au dăruit o vacă tinerilor. La început Ilinca a fost reticentă să se trezească atât de devreme, dar apoi sa obișnuit. După patru ani a ajuns să lucreze în grădiniță, așteptând un loc liber când o învățătoare sa pensionat. Ferma a prosperat și viaţa a devenit mai stabilă.
Nu a observat Ilinca cum visul de viaţă urbană a dispărut în fundal. De când dimineaţa şi seara se umple de treburi, nu mai avea timp pentru fantezii. Soacra a ajuns să locuiască în oraş, fiica merge la şcoală, iar Ilinca rămâne la sat, devenind şefă de grădiniță. Vasile a sugerat:
Ce zici, Ilinca? Să ne mutăm mai aproape de civilizație?
Vasile, ce vrei să spui? Casa noastră, grădina, ferma, totul e bine. Avem bani, mergem la oraș când vrem. Nu vreau să plec, căci la grădiniţă am lăsat pe cineva. Lăcrămia îşi va termina școala, apoi vom vedea, dar acum nu mie dor de altceva.
Au trecut douăzeci de ani ca o clipă. S-au adunat cu colegii de clasă, primii lor colegi după terminarea liceului. Bineînţeles că Ilinca a recunoscut feţe, a povestit cu unii, alţii locuiau tot la sat, iar prietenele din copilărie, Ana și Doina, nu se mai întâlniseră de cincisprezece ani. În acea seară, toţi sau adunat la o întâlnire.
Au rămas uimiţi de cum sa schimbat viaţa. Jumătate dintre colegi trăiau în oraş, nimeni nu sa așteptat la aşa întorsătură. Ana, de exemplu, a crescut la sat, părinţii ei fermieri, a studiat, nu și-a dorit să continue, a intrat întrun curs de bucătar, a găsit un loc la oraș, sa căsătorit și acum e o femeie cu un farmec de oraș. Doina sa căsătorit cu Mihai, colegul lor, are o casă şi o mașină, nu a lucrat niciodată la țară, dar încă visează la viaţa de la sat.
S-au despărțit, schimbând numere de telefon, mirânduse de parcursurile fiecăruia și întorcânduse acasă, Ilinca și Vasile, gândinduse.
Îmi pare rău, Ilinca, că te-am dus la oraș atunci, știam că nu poţi să stai la sat.
Ce să zic, Vasile! Conduc mașina chiar și acum, nu trăim mai rău decât alții. Şi la oraș nu e totul dulce, are şi necazuri. Îmi place la sat, mă obosesc de agitaţia orașului. Căci de mică nu ajutam la treburile casei, părinţii mă răsfățeau, credeam că e rușine să mă ocup de treabă. Dacă nu mai luat la sat, poate am fi încă la închiriere sau la ipotecă. Îţi aminteşti că nu curățam nici farfuria? La sat, în casă, alături de tine, am învățat că munca e esenţă oriunde ai fi. Nu suntem departe de oraș, putem muta oricând. Avem muncă, locuință, ce mai trebuie pentru fericire?
Da, Ilinca. Când ai învățat să iubeşti satul?
Întotdeauna lam iubit, doar nu ştiam să recunosc asta. Nu spune niciodată niciodată. Îţi aminteşti cum strigam că nu vreau să locuiesc la sat? Și iată cum a fost
