Nu-mi atinge roșiile! Asta e tot ce-mi mai rămâne striga vecina prin gard.
Doamna Doina, de ce nați încercat să cunoașteţi vecinii? răspundea Zinca Petruța, întinzândui cozonacul cu mere fierţi, aburind sub soarele de vară. În sat nu poţi să te desparţi de vecini. Ceaţi şti să fie: pompa se strică, lumina se oprește.
Doamna Doina se șterse pe şorţel, apoi luă tava grea. Mirosul de scorţişoară şi mere coapte umplea bucătăria mică a casei de la țară, moștenită de la mamă.
Mulţumesc, Zinca, dar eu nu sunt prea sociabilă zâmbi timid Doamna Doina. Am venit aici să caut liniştea şi să strâng lucrurile mamei.
Înţeleg, fetiţă bătu din gingă la cap, aranjânduşi şuviţa de păr căruntă. Cea cea de Sus, Maria Stăpănescu, era o femeie bună, cu suflet curat. Totuşi ar trebui să îi spui bună dimineaţa şi Valentei Simion, care locuieşte lângă tine. Ea e pe partea dreaptă a gardului, de treizeci de ani. Deşi mama ta nu sa înţeles cu ea, tot vecinii se ajutau la nevoie.
Doamna Doina plecă, iar eu, Vasile, am observat cum Doamna Doina îşi schimba blugii vechi şi tricoul, îşi lega o şală la cap şi ieşi în grădină. Gospodăria mamei era acoperită de buruieni; de la moartea ei trecuse aproape un an fără să fie îngrijită. Avea de tăiat viile de meri, de reparat gardul căzut şi de înfiinţa noi straturi de legume.
Înarmat cu foarfece de tăiat, a început să podină zmeura ce se întindea la marginea terenului. Briciuţele ţepoase se agăţau de haine şi îi zgâriau mâinile, dar treaba o liniştea într-un fel ciudat; oboseala fizică amorţicea durerea sufletului.
Dintro dată, zgomotul din spatele gardului se auzi, urmat de o voce aspră:
Cine eşti? Ce faci pe terenul Mariei?
Doamna Doina se înălţă şi îl văzu pe vecinul bătrân, cu faţa brăzdată de riduri, ştergânduse cu o pânză de bumbac uzată. Pe cap purta o şală de pânză galbenă.
Bună ziua răspunse ea politicos. Sunt Doamna Doina, fiica Mariei Stăpănescu. Am moştenit această casă.
Bătrânul oftă şi întrebă:
Fiică? Nu ştiam că Maria avea încă o fiică. Na vorbit niciodată despre tine.
Inima ei tresări. Da, relaţia cu mama era mereu complicată. După divorţ, a rămas cu tatăl în Bucureşti, iar mama sa mutat aici, în casa de la țară. Se auzeau rar, doar la sărbători, prin telefon.
Nu neam înţeles bine în ultimii ani murmură Doamna Doina. Şi dumneavoastră aş fi Valenta Simion? Zinca mia vorbit despre dvs.
Zinca? chicoti vecina. E bârfitoarea satului, cu plăcincile ei, care adună toate ştirile. Da, eu sunt Valenta. Trăiesc aici de când mama ta era încă cu coafuri în coadă.
Doamna Doina zâmbi, imaginânduşi mama tânără.
Încântată de cunoştinţă. Probabil că voi rămâne pe aici o vreme. Vreau să înfrumuseţez curtea.
Valenta privi rândurile de legume neîngrijite.
Maria a lăsat gospodarirea în urmă anul trecut, era prea bolnavă pentru grădină. Am încercat să o ajut, dar spatele nu se mai înclinează. Se încruntă. Nu deranjaţi zmeura aceea. Este lângă gardul meu şi dacă o stricaţi, şi eu rămân fără fructe la iarnă.
Bine, voi fi mai atentă spuse Doamna Doina, surprinsă de tonul brusc al vecinei.
Întreaga zi a tăiat căi, a podit crengi uscate şi a smuls buruienile. Seara, mâinile îi veneau să dură și sufletul se uşura. Se simţea bine să fie în pământ, la rădăcini.
A doua dimineaţă, la fereastră, a zărit pe Valenta la gard, agitând ceva în mână. S-a îmbrăcat repede şi a ieşit.
Bună dimineaţa salută ea. Aţi pierdut ceva?
Valenta tresări şi ridică o sticlă de apă cu fundul tăiat.
Culeg limacii mormăi. Se târăsc de pe parcela ta și mănâncă căpşunile.
Îmi pare rău, nu am încă lucrat pe teren răspunse Doamna Doina, ruşinată. Dar astăzi îl voi curăţa. Vă pot ajuta?
Nu-mi trebuie ajutor spuse Valenta, aprinsă. Doar ai grijă de gardul tău. E în stare să cadă şi să-mi strice roşiile.
Gardul de lemn era de parcă se prăbuşea; câteva scânduri erau putrezite, stâlpii înclinate. În spatele gardului, la Valenta, crescuseră pomi de roşii legaţi de scânduri.
Voi repara, promit răspunse Doamna Doina. Poate îmi daţi un sfat? Nu prea ştiu să lucrez cu roşii.
Valenta îşi înmuiă ochii.
Să-l chemi pe Pătru, lăcătuşul de la strada vecină, este priceput şi nu costă mult.
Mulţumesc, voi căuta pe Pătru răspunse ea.
Zilele următoare au fost pline de trebură. Doamna Doina a pus ordine în casă, a deschis cutiile mamei, uneori deschizând vechiul album foto, alteori aşezânduse să-şi amintească. În fiecare dimineaţă privea pe Valenta cum îşi îngrijeşte roşiile, vorbind cu ele, legând ramurile şi stropind cu un amestec necunoscut.
Ce roşiile frumoase aveţi remarcă ea, udânduşi rândurile. Nam văzut niciodată aşa mari.
Valenta se scutură de părul cărunt. Inima de bou e soiul. Mama ta, Maria, era geloasă că eu am aşa de mari. Nu avea de lucru la oraș.
Aţi putea să-mi arătaţi cum se îngrijeşte? întrebă Doamna Doina. Poate să le cresc şi eu anul viitor.
Valenta oftă. Pentru ce? Pentru să stai o săptămână la vară şi apoi te întorci la Bucureşti? Cine o să le întreţină?
Nu mă întorc imediat răspunse ea, cu glas stins. Vreau să-mi refac viaţa, poate chiar să rămân aici.
Valenta încruntă, apoi lăsă să iasă un zâmbet. Dacă vrei, poţi să vii la ceai şi să ne povestim.
În acea seară, cu cozonacul de mere al Zincei, Doamna Doina intră la casa lui Valenta. Casa era veche, dar bine întreţinută: pridvorul proaspăt vopsit, perdelele călcate, fereastra curată.
La ceai, Valenta vorbea despre roşiile ei cu pasiune, ca despre proprii copii:
Seminţele le înmuiţi în soluţie de permanganat, apoi le lăsaţi la căldură să germineze. Îi plantez în zilele stabilite de calendarul lunar
Doamna Doina asculta, uimită de cunoştinţele ei. Apoi Valenta întrebă brusc:
Unde e soţul tău? De ce un singur copil?
Doamna Doina oftă. Am trăit cu Sergiu cincisprezece ani. Am încercat să avem copii, nu a mers. Eu am plecat la doctor, el a găsit altă colegă şi a avut o fetiţă. Acum el are o nouă familie.
Prostul al lui Sergiu exclamă Valenta. Tu ai mâini harnice şi suflet bun. Nu merită să pierzi așa ceva.
Doamna Doina zâmbi timid. Acel ton direct îi încălzi sufletul.
A doua zi, a chemat pe Pătru să repare gardul. În timp ce el lucra, ea se ocupa de rândurile de legume, ajungând să se apropie de gardul vecinei. Câţiva pomi de roşii mari se înclinară spre gard, grele de fructe.
Valenta Simion! strigă ea. Pot să leg roşiile?
Nici un răspuns. A luat câţiva beţişori din hambar, a strecurat mâna prin deschiderea gardului şi a început să susţină ramurile.
Dintrodată, un strigăt strident răzuna:
Nu-mi atingeţi roşiile! E tot ce-mi rămâne! vocifera vecina prin gard, venind în grabă de cealaltă parte a parcelei.
Doamna Doina se trage repede, zgâriinduse de un cuiele în gard.
Voiam doar să ajut că se înclinau
Nu-mi trebuie ajutorul tău! răspunse Valenta, respiraţia grea, faţa-i roşie de furie. Mam descurcat mereu singură şi încă pot!
Pătru, terminând reparaţia, ridică din umeri:
Nu te supăra, fata. Roşiile astea sunt ca nişte copii pentru Valenta. După ce fiul ei a murit întrun accident, ea trăieşte prin ele.
Doamna Doina rămâne cu gura căscată, privind cum vecina ţine cu grijă pomii, şoptind cuvinte blânde. Imaginea se schimba în mintea ei.
Seara, nu a putut să adoarmă, gândind la Valenta şi roşiile ei. Dimineaţa, sa hotărît să se întoarcă la gard.
Valenta Simion, îmi cer iertare pentru ieri spuse ea, privind în ochii obosiţi ai femeii. Nu am vrut să te supăr, doar miam făcut griji că roşiile vor cădea.
Valenta o privea, şchiopătă. Spuneţi-mi, domnule, ceaţi propus? întrebă ea. Dacă vă doare spatele, poate vin să vă ajut cu udarea şi descurajarea buruienilor. Şi să învăţaţi să îngrijiţi roşiile cum se cuvine.
După o clipă de tăcere, Valenta zâmisă:
Bine, veniţi mâine la şase dimineaţa. Dar faceţi tot ce vă spun, fără să improvizaţi.
Aşa au început dimineţi la gard: Doamna Doina venea la răsărit, iar Valenta îi arăta cum se leagă tulpinile, cum se podnesc frunzele. Valenta era un şef sever, corectând fiecare gest, dar, în timp, zâmbetele ei se înmuiau.
Întro zi, terminând să lege noi lăstări, Valenta spuse brusc:
Am avut un fiu, Mihai. Un băiat frumos, inginer, care a murit întrun accident pe motocicletă la douăzecitrei de ani.
Doamna Doina ascultă tăcută, temânduse să nu tulbure amintirea.
După înmormântarea soţului, inima mia cedat. Am crezut că nu voi mai trăi, dar primăvara a venit şi am plantat roşiile. Ele miau dat un motiv să continui.
Acum înţeleg de ce le ţineţi atât de strâns şopti Doamna Doina. Pentru voi nu sunt doar legume.
Valenta aprobă cu un din cap. Eu şi mama ta nu am fost bine înţelegţi, dar când am fost bolnavă, ea venea zilnic să udă roşiile mele, chiar dacă era în spital. Când a plecat, roşiile erau încă înflorite, aşa am ştiut că neam împăcat.
Doamna Doina zâmbi, amintindui jurnalul mamei:
Vala este încăpăţână ca un măgar, dar are inima de aur. Roşiile ei sunt o minune.
Valenta izbucni în lacrimi, ştergândule cu marginea şorţelului. Da, era o femeie bună. Îmi pare rău că nu aţi vorbit mai mult.
Adevărat? se miră Doamna Doina. Credeam că ma uitat.
Nu, draga mea! Era mândră de tine, vorbea cu drag despre cum lucrezi la agenţia de publicitate din capitală. Îţi spunea că apartamentul tău e mic, dar că nu-i loc pentru ea.
Inima îi bătu cu putere în piept, amintind tot ce na spus niciodată cu mama.
Hai să bem ceai spuse Valenta, hotărâtă. Am copt prăjitura cu vişine.
La ceai, povestea a curgă spre alte subiecte, spre viaţa la ţară, spre amintirile Mariei şi spre speranţele unui nou an. Valenta, cu ochii lucioşi, invită:
Vină cu mine mâine, să petrecem noaptea de lună plină împreunăAșa, sub lumina lunii pline, ambele au sădit semințele viitorului în pământul comun și au simțit cum viața le găsește, în sfârșit, un nou cămin.







