De ce am acceptat să îi las pe fiul și pe nora mea să locuiască cu mine? Încă nu ştiu răspunsul.
Mă numesc Vera Semião, locuiesc într-un apartament cu două camere, întruna dintre zonele rezidențiale ale Coimbraului. Am şaizeci și trei de ani, sunt văduvă. Pensia mea nu e mare, dar reușesc să îmi asigur traiul. Când fiul meu, Mário, sa căsătorit acum doi ani, am fost, ca orice mamă, extrem de fericită. El are treizeci și unu de ani, iar nora mea, Inês, este puțin mai tânără. Sau unit prin căsătorie, dar nu dețineau un cămin. Au venit la mine cu vorbele: Mamă, vom locui cu tine pentru o vreme. În curând vom strânge banii necesari pentru avansul unei ipoteci și vom pleca.
Eu, naivă, am fost încântată, gândindumă că voi avea grijă de nepoți. Le-am oferit acest spațiu, dar acum nu ştiu cum să ies din această situație. Ce înseamnă un pic sa transformat în doi ani, iar toţi trăim fără confort.
La început am încercat să nu mă amestec. Sunt tineri, se obișnuiesc cu viața de cuplu. Nu iam deranjat, găteam pentru ei, spălam rufele, făceam tot ce se așteaptă de la o gazdă. Apoi Inês a rămas însărcinată. A fost totuși devreme, am crezut că dacă așa a vrut Dumnezeu, trebuie să fie cu un motiv. Sa născut nepotul meu, Martim, un băiețel fermecător. Însă cu venirea lui pe lume, toate economiile noastre au dispărut. Toată lumea ştie cât costă creșterea unui copil: scutecuri, formule, piureuri toate scumpe, iar Inês se cere doar produse de marcă, mereu proaspete, importate.
Sunt dispusă să ajut, dar nu sunt menajeră. Totuși am ajuns să fiu babysitter, bucătar și menajeră în același timp. Tânăra mamă se declară foarte obosită. Se pare că Martim nu o lasă să doarmă; ea rămâne întinsă până la prânz, cu telefonul în mână. Copilul stă în parc, ea pe canapea, televizorul pornit, masa pregătită de mine, podeaua măturată, nepotul spălat. Inês se plânge că este exhaustată.
Și fiul meu? Mário merge la muncă și se întoarce cu capul plecat, nu spune nimic. Când încerc să vorbesc cu el, el evită subiectul, spunând Mamă, nu te amesteca. Inês se poartă ca și cum ar fi proprietara casei. Eu pun o întrebare, ea răspunde cu trei, mereu ridicânduși vocea. Apoi Mário mă acuză că oprime soţia lui. Oprimă! Eu, care îi ajut atât de mult!
Nu ştiu ce să fac. Îi spun lui Mário: Fiule, găsiţi un loc de închiriat. Sunt sătulă. El răspunde: Nu avem bani, mamă. Am propus să schimbăm apartamentul: eu să rămân întrun studio mic, iar ei să strângă pentru avans și să trăiască ca adulţi. Să fie responsabili pentru viaţa lor. Aş mai susţine puțin pe nepot, în limita posibilităţii. Dar nu, el doar încuviinţează, fără să se întâmple ceva.
Înţeleg că sunt tineri și că este complicat, dar şi eu nu sunt din oţel. Am probleme de tensiune, dureri articulare, insomnia. Dacă au nevoie de mine, alerg la spital, la injecţii, stau zile întregi cu nepotul. Când mă declar obosită, ei mă privesc ca pe o trădătoare.
Recent a avut loc o ceartă mare. Mam trezit dimineaţa, am pus în ordine bucătăria, am făcut piure pentru nepot, ca de obicei. Inês sa ridicat şi a spus: De ce ai făcut din nou acest piure? ţiam zis că vreau pe al din pachet!. Nu mam putut abţine. Iam spus că eu sunt bunica, nu o maşină de gătit, că ei ar trebui să-şi întreţină propria familie. A plâns, fiul meu a luat partea ei, au dat cu piciorul în ușă și au plecat. O oră mai târziu sau întors ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic, fără să ceară scuze.
Acum mă trezesc în fiecare zi şi mă întreb: De ce iam lăsat să rămână? De ce nu am insistat de la început? Poate pentru că sunt mamă, pentru că îl iubesc pe fiul meu. Totuşi, tot mai des mă gândesc îl iubesc, dar sunt epuizată. Când iau pastilele pentru tensiune, mă întreb dacă nu ar fi timpul să-i trimit plecând. Va costa, dar mă va salva de nebunie.
Și să-mi spună cineva sunt singura atât de naivă? Sau există și alţi oameni de vârsta mea care cad în aceeași capcană?
