Ești prea veche! Mi-e rușine să te arăt partenerilor, așa că mi-am luat o amantă! – a declarat soțul.

– Eşti prea bătrână! Mi-e rușine să te arăt partenerilor, așa că mi-am luat amantă! – spuse soțul, cu glas amar.

În ultima vreme Ana-Maria era copleșită de muncă. Își deschisese propriul atelier de confecție la comandă în Iași și își dăduse tot timpul liber proiectului, visând să îl ridice sus și să-i găsească un rost sub soarele de pe Bahlui. Își amintea că în seara aceea urma să aibă loc o cină caritabilă, menționată la scurtă întâmplare de soț, și se grăbi să se pregătească.

Ionel îi spusese că nu e obligatoriu să fie prezentă, că înțelege foarte bine programul ei încărcat și că va merge singur, dar că nu e în regulă să tratezi familia cu nepăsare. Sunând la managerul local, Ana-Maria îi comunică că nu poate ajunge, că a apărut o urgență și că trebuie să arate demnă.

Își umplu cada cu apă fierbinte și uleiuri aromatice, pentru a se destinde. În timp ce mirosea citricele și bradul, închise ochii. Telefonul, așezat pe marginea căzii, începu să sune. Deschise ochii, clăti puțin spuma de pe mână, șterse pe prosopul agățat și răspunse.

Mă gândesc la tine, mamă! Am citit deja despre atelierul tău, ești o femeie deșteaptă. Tatăl e mândru de tine, nu? Chiar dacă nu te gândeai la afaceri, ai reușit să le pornești. Cum reușești să faci față la toate? Îl ajuți și pe el și pe noi.

Nu am vrut să-ți spun prea repede, dar lucrurile au început și deja am comenzi. Mă bucur, că am putut să încerc ceva nou. Sincer, afacerea pe care o construisem cu tatăl tău mă sufoca. Visam să mă aflu într-un loc în care să pot fi creativă și, în cele din urmă, am împlinit visul.

După câteva vorbe despre vreme, Raluca fiica lor, studiază în străinătate fugea spre universitate. Ea urma să se întoarcă acasă în câteva luni. Ana-Maria zâmbi, gândindu-se la norocul de a avea o familie atât de unită. Gândul o încălzi până în seara în care ajunse la restaurantul unde se ținea cină caritabilă.

– Doamnă, nu putem să vă lăsăm să intrați fără invitație insistea paznicul.
– Chemaţi-l pe soțul meu. Are invitație pentru două persoane.
– Care e numele de familie al soțului dumneavoastră?

Ana-Maria înălţi din ochi, iritată de atitudinea nesimțită.

– Bădescu Ionel Nicolae. Verificaţi lista.

Paznicul se uită în listă, se încruntă și chicoti:

– Se pare că domnul Bădescu a intrat deja cu soția lui.

– Cum a intrat cu soția? întrebă Ana-Maria.

– Așa este. Înregistrat că a venit cu soția. Nu puteţi păcăli regulile noastre, e petrecere restrânsă, iar dacă nu sunteţi invitată, nu intrăm.

În acel moment, o voce catifelată, cunoscută din școală, rosti:

– Dumitru, ce faci aici?

Se întoarse și îl recunoscu pe fostul său coleg de clasă. Nu se mai văzuseră de ani de zile, iar întâlnirea părea un miracol.

– Dumitru! Nam crezut că te voi întâlni. Se pare că paznicii au încurcat invitațiile, spun că soțul meu a intrat deja cu soția lui se plânse Ana-Maria.

Dumitru zâmbi călduros și, adresânduse paznicilor, spuse: Ea e cu mine.

Ana-Maria nu ştia cum să-i mulțumească lui Dumitru. Încercase să-i facă o surpriză soțului, dar ar fi trebuit să-l sune din timp. Probabil și Ionel, la fel ca Dumitru, a lăsat pe altcineva să intre cu invitaţia lui?

– Cum îţi merge? Se vede că eşti căsătorit fericit întrebă Dumitru, fără să-şi piardă zâmbetul.

– Am pornit de jos, împreună cu soţul, şi acum am propriul atelier. Dacă ai nevoie de un costum la comandă, nu ezita.

AnaMaria îi întinse cartela de vizită. Odată ajunsă în sala mare, îşi căuta ochii pe Ionel.

– Cum e viața? Ai depășit așteptările profesorilor și ţiai găsit un loc decent? întrebă Dumitru.

– Ce aşteptări? Notele nu hotărăsc totul, răspunse modest. Eşti tot la fel, frumoasă ca niciodată. E plăcut să ne reîntâlnim așa, pe neaşteptate.

În liceu Dumitru o presase să iasă cu el, dar AnaMaria era concentrată pe studii, pe carieră, nu pe dragoste. Ea respinse avansurile lui, iar apoi plecă la facultate și îşi pierdu legăturile cu vechii prieteni.

După ceși găsi soțul, AnaMaria îi mulțumi din nou lui Dumitru și se grăbi către Ionel.

– Soţia mea e cea mai bună, el spune cu mândrie, iar inima ei bătea cu putere la auzul acestor cuvinte.

Într-o clipă, Ionel atrage o femeie necunoscută spre el și o sărută în obraz. Polentina, vrei ceva de băut?

AnaMaria rămase fără cuvinte. Îl întrebă dacă nu aduce pe altă femeie în viața lor.

– Sunt de acord răspunse ea, deși se afla la câțiva paşi de soţul său, în timp ce el îşi flirta cu tinerele.

Ionel, cu ochii mari de groază, se scuzează cu colegii și se îndreaptă spre soție. Amanta, o tânără puțin mai mică decât fiica lor, apăra cu paşi repezi.

– Ce faci aici? întrebă Ionel pe AnaMaria, în șoaptă.

– Am venit săl susțin pe soț, așa cum ai spus tu răspunse calm, privind tânăra ce se apropia de el. Nu vrei să explici?

– Nu ar trebui să fii aici! replică Ionel, apoi, spre amantă, spuse: Pola, pleacă și ia ceva de mâncat, revin imediat. Îl strânse pe AnaMaria de cot și o trasă afară în grădină. După ce sau depărtat, o privea furios. Nu trebuia să vii cu mine.

– Pentru că ai adus pe altcineva?

AnaMaria îşi dăduse seama că discuţiile aprinse nu aduceau nimic. Încerca să înţeleagă ce îi lipsea lui Ionel, ce la împins să facă așa, la această vârstă. Amanta nu semăna deloc cu ea.

– Eşti veche, Ana! Mie rușine să te arăt colegilor, de aceea am găsit o amantă. Așa funcționează în cercul ăsta spuse Ionel cu un sarcasm amar. Soția trebuie să strălucească, nu să dea impresia unui cal sărăcăcios.

AnaMaria simţi doar deziluzie.

– Desigur, arată grozav. Nu trebuie să se gândească la raportul anual sau la unde să arunce banii pentru a supraviețui. E un alegere bună, Bădescu.

Ionel clătină din cap.

– Douăzeci de ani de căsnicie și credeai că eu am o singură femeie? E normal. Nuva schimba viitorul nostru. Pleacă încet, revin în curând să discutăm.

Nu mai rămânea nimic de discutat. AnaMaria înţelesese că nu va mai picta un tablou de perfecţiune în căsnicie doar pentru că alţii o fac. Dacă bărbatul trădă odată, o va face iarăşi și nu avea rost să se înșele cu iluzii. Decise să-și continue afacerea, să-și păstreze jumătate din ce i se cuvenea și să lase pe Ionel să se gândească la consecinţe.

Ionel plecă, iar AnaMaria se așeză pe o bancă sub lumina slabă a felinarului, încercând să digere tot ce auzise. Dumitru se așeză lângă ea, fără să-i invadeze intimitatea, iar prezenţa lui aduse o linişte neaşteptată. Încet, amintirile din școală, întâmplările hazlii, îi făceau să râdă, să lase deoparte grijile. Se simțea ca și cum ar fi revenit în timp, la tinereţea fără griji, când viaţa părea simplă.

– Voiam să cresc, iar acum vreau să mă întorc la școală suspină cu nostalgie.

– Te înţeleg. Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici. Pot să te duc acasă.

Dumitru, din umbra sa, observă că în jurul lor se zâmbeau alţi participanţi, fiecare jucânduși rolul fără repetiţii, dar cu o graţie aproape teatrală.

– Soția ta nu ar fi împotriva? întrebă el.

– Nu am soție. Nu am reuşit să iubeasc cu adevărat. Au fost și alte relaţii, dar nimic serios nu a prins.

Dumitru nu iși mărturisi că încă o purta în gând, pentru că nu vroia să o apese cu greutatea amintirilor. AnaMaria nu căuta răspunsuri, ci doar să-și reconstruiască viaţa. Apoi, la un moment dat, telefonul ei sună:

– E Dumitru. Ai lăsat cartela de vizită, în caz de costum…

– Da, Dim, suntem ocupaţi, dar pentru tine facem o excepție răspunse ea cu un zâmbet.

– Nu e urgent, doar căutam un motiv să vorbim. Ce zici de o cafea?

Râzând, AnaMaria acceptă, gândinduse că poate acesta e începutul unui nou capitol. Nu se grăbea să se uite înapoi la anii grei; învăţa să se prețuiască pe sine, să nu se lase pradă temerilor că va rămâne singură în bătrâneţe. Inima îi șoptea că nu greșea, iar cu Dumitru în față se deschidea o șansă de fericire.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × five =

Ești prea veche! Mi-e rușine să te arăt partenerilor, așa că mi-am luat o amantă! – a declarat soțul.
– Vreau să trăiesc pentru mine și să dorm pe săturate, – a spus soțul când a plecat Trei luni – atât a ținut nebunia asta. Trei luni de nopți nedormite, când micul Maxim striga atât de tare încât bătea vecina în perete. Trei luni în care Marina mergea ca o fantomă cu ochii roșii și mâinile tremurânde. Iar Igor se plimba morocănos prin apartament, ca un nor de furtună. – Îți dai seama că la serviciu arăt ca un boschetar! – a izbucnit într-o zi, privind în oglindă. – Am cearcăne până la genunchi. Marina tăcea. Hrănea băiatul, îl legăna, iar hrănea. Un cerc vicios, iar Igor, în loc să o ajute, nu făcea decât să se plângă. – Auzi, n-ar putea mama ta să te ajute nițel? – a propus el într-o seară, proaspăt ieșit de la duș. Relaxat, odihnit. – M-am gândit, poate mă duc o săptămână la un prieten la vilă? Marina a încremenit cu biberonul în mână. – Am nevoie de odihnă, Marină. Serios. – Igor și-a făcut bagajul în geanta sport. – Nu mai dorm normal de mult timp. Ca și cum Marina doarme! Nici nu-și poate ține pleoapele deschise, și de câte ori încearcă să se bage în pat, Maxim începe iar să plângă. Și e deja a patra oară noaptea aceasta. – Și mie mi-e greu, – a șoptit Marina. – Știu că ți-e greu, – a răspuns Igor, îndesând cămașa preferată în geantă. – Dar jobul meu e serios, am responsabilități. Nu pot să mă duc la clienți cu fața asta. Atunci Marina s-a văzut din afară: ea, în halatul ponosit, cu părul ciufulit și copilul urlând în brațe. El, cu geanta, fugind de ei. – Vreau să trăiesc pentru mine și să dorm pe săturate, – a mormăit Igor, fără să o privească. Ușa s-a trântit. Marina a rămas singură în apartament cu copilul plângând și a simțit cum îi pică totul din interior. A trecut o săptămână. Apoi încă una. Igor a sunat de trei ori – să întrebe ce mai face. Vocea distantă, ca și cum vorbea cu o colegă de la distanță. – Vin în weekend. Dar nu a venit. – Mâine vin sigur. Nici iar nu a venit. Marina legăna copilul urlând, schimba scutece, pregătea lapte. Dormea jumătate de oră între hrăniri. – Ești bine? – a întrebat-o prietena. – Perfect, – a mințit Marina. De ce minte? Îi e rușine. Rușine că a rămas singură cu bebelușul. Credeai că nu poate fi mai rău! Dar abia la magazin a început ce e mai interesant: s-a întâlnit cu colega lui Igor. – Dar soțul dumneavoastră unde e? – a întrebat Lenuța. – Muncește mult. – Normal, toți bărbații la fel – cum apare copilul, numai pe la serviciu stau, – a șoptit Lenuța. – Da’ ce, Igor are multe delegații? – Ce delegații? – Păi, tocmai ce-a fost la seminar la București! Ne-a arătat poze. La București? Când? Marina și-a amintit: săptămâna trecută Igor n-a sunat deloc trei zile. A zis că e ocupat. Nu era ocupat. Era la București, la relaxare. Igor a venit sâmbătă. Cu flori. – Iartă-mă că am lipsit. Am mult de muncă. – Ai fost la București? A încremenit cu buchetul. – Cine ți-a zis? – Nu contează cine. Contează că ai mințit. – N-am mințit. Mă gândeam că te supără să afli că am fost fără tine. Fără ea?! Că ea cu bebeluș unde putea pleca? – Igor, am nevoie de ajutor. Înțelegi? Nu dorm de săptămâni. – Angajăm o bonă. – Pe ce bani? Nu-mi dai nimic. – Cum nu dau? Plătesc chiria, întreținerea. – Da’ de mâncare? Scutece? Medicamente? A tăcut. Apoi: – Poate te întorci la serviciu, măcar part-time. De ce să stai acasă? Angajăm și bonă. Zice că stă acasă ca la spa! Atunci Marina a luat copilul, s-a uitat la Igor și a înțeles: omul acesta nu o iubește. Deloc. Niciodată n-a iubit-o. – Pleacă. – Unde să plec? – Afară. Și nu te întoarce până nu decizi ce-i mai important pentru tine: familia sau libertatea. Igor a luat cheile și a plecat. După două zile a scris: „Mă gândesc”. Marina, n-a dormit. Și ea s-a gândit. Imaginați-vă că rămâneți singură, pentru prima dată în luni de zile. A sunat mama: – Marinuța, cum ești? Nu e Igor acasă? – În delegație. Iarăși minte. – Să vin să te ajut? – Mă descurc. Dar mama a venit oricum. – Cum e pe aici? – a privit în jur. – Doamne, Marinuța, tu te-ai văzut în oglindă? Marina s-a uitat. Da, bine arată… – Igor unde e? – Lucrează. – La opt seara? Marina tăcea. – Ce se întâmplă? Și Marina a izbucnit în plâns. Adevărat, ca un copil, tare, disperat. – A plecat. A spus că vrea să trăiască pentru el. Mama n-a zis nimic. Apoi: – Nemernic. Un mare nemernic. Marina s-a mirat. Mama ei nu înjura niciodată. – Am știut mereu că Igor e slab. Dar chiar așa? – Mamă, poate eu-s de vină? Poate trebuia să-l înțeleg? – Ție nu-ți e greu? Din simplitatea mamei, Marina a înțeles: mereu a gândit numai la Igor. La oboseala lui, la confortul lui. Dar despre ea – nici o vorbă. – Ce să fac, mamă? – Să trăiești. Fără el. Mai bine singură decât cu cineva ca el. Igor s-a întors sâmbătă. Bronzat, probabil a „gândit” la vilă. – Putem discuta? – Da. S-au așezat la masă: – Marină, știu că ți-e greu. Dar nici mie nu mi-e ușor. Hai să stabilim: ajut cu bani, vizitez, dar stau separat. – Cât? – Ce? – Bani. Cât dai? – Păi vreo 1.000 de lei. 1.000 de lei. Pentru copil, mâncare, medicamente. – Igor, du-te la dracu’. – Ce?! – Ai auzit. Și nu mai veni. – Marina, eu propun ceva serios! – Serios? Ți-ai găsit libertatea? Dar eu unde e libertatea mea? Atunci Igor a zis fraza care a clarificat totul: – Da’ ce libertate ai tu? Ești mamă! Ea l-a privit: ăsta e Igor cel adevărat. Infantil și egoist, pentru care maternitatea e o condamnare. – Mâine depun cerere de alocație. Un sfert din salariu. Așa e legea. – N-ai să ai curaj! – Ba da. A plecat trântind ușa. Marina, pentru prima dată, a simțit că respiră mai ușor. Maxim a plâns. Dar acum știa: va reuși. A trecut un an. Igor a încercat să se întoarcă de două ori. – Marină, putem încerca din nou? – E prea târziu. Igor a zis că Marina e o scorpie. Neconvingător. Marina a găsit bonă, s-a angajat asistentă medicală. La serviciu l-a cunoscut pe doctorul Andrei. – Ai copii? – Un băiat. – Tatăl unde e? – Trăiește pentru el. L-a cunoscut. Andrei a adus o mașinuță lui Maxim. S-au jucat și au râs împreună. Apoi au început să iasă toți în parc, des. Igor a aflat. A sunat: – Copilul are un an, iar tu umbli cu bărbați! – Tu ce ai vrut? Să te aștept? – Dar ești mamă! – Da, mamă. Și? N-a mai sunat. Andrei era altfel. Când Maxim s-a îmbolnăvit, a venit imediat. Când Marina era prea obosită, îi lua pe amândoi la vilă. Acum Maxim are doi ani. Îi zice lui Andrei „unchiu’. Pe Igor nu-l mai ține minte. Igor s-a recăsătorit. Plătește pensia. Marina nu e supărată. Și ea trăiește acum pentru ea. Și e minunat.