Mihaela nu apucă să încheie convorbirea cu soțul ei și auzi neașteptat o voce de femeie la celălalt capăt.
Mihaela stătea lângă fereastră, privind cum neașteptatul zăpadă a Bucureștiului învălui orașul. Discuția telefonică cu soțul ei se apropia de sfârșit un apel obișnuit, cotidian, dintre cele nenumărate din cei cincisprezece ani de căsnicie. Radu, ca de obicei, îi povestea despre deplasarea la Iași: totul era în regulă, întâlnirile decurgeau conform planului, se întorcea peste trei zile.
Bine, dragule, atunci la revedere, spuse Mihaela, mutând telefonul de la ureche ca să închidă apelul. Dar ceva o opri. La celălalt capăt, auzi clar o voce de femeie, melodioasă și tânără:
Răducu, vii? Am umplut deja cada
Mâna lui Mihaela rămase suspendată în aer. Inima îi sări o clipă, apoi începu să bată nebunește, de parcă voia să iasă din piept. Apropie repede telefonul de ureche, dar nu auzi decât tonul de ocupat Radu încheiase deja convorbirea.
Mihaela se lăsă încet pe scaun, simțind cum i se înmoaie picioarele. În minte îi răscoleau gânduri: Răducu Cada Ce cadă la o deplasare? Memoria îi aduse aminte ciudățeniile din ultimele luni: călătorii frecvente, apeluri târzii pe care Radu le răspundea mereu pe balcon, parfumul nou care apăruse în mașina lui.
Cu mâini tremurânde, deschise laptopul. Să intre în e-mailul lui nu fu greu știa parola încă din vremea când între ei era încredere și sinceritate. Bilete, rezervări la hotel Suită pentru logodnici la un hotel de cinci stele din centrul Iașului. Pentru doi.
În e-mail, dădu peste corespondență. Andreea. Douăzeci și șase de ani, antrenoare de fitness. Iubitule, nu mai suport așa ceva. Ai promis că vei divorța acum trei luni. Cât mai aștept?
Mihaela se simți rău. În fața ochilor îi trecu o amintire din prima lor întâlnire cu Radu atunci, el era un simplu manager, ea, o contabilă începătoare. Economiseau împreună pentru nuntă, chiriind o garsonieră mică. Se bucurau de primele succese, se sprijineau unul pe altul în greutăți. Acum, el era director comercial, ea șefa contabilă a aceleiași firme, iar între ei se întindea un abis de cincisprezece ani și douăzeci și șase de ani de vârstă a unei Andreea.
În camera de hotel, Radu umbla agitat dintr-un colț în altul.
De ce ai făcut asta? vocea îi tremura de furie.
Andreea zăcea pe pat, înfășurată neglijent într-un halat de mătase. Părul ei lung și blond se revărsa pe pernă.
Ce e așa de rău? se întinse, ca o pisică sătulă. Tu ai zis că o să divorțezi.
Eu decid când și cum o fac! Înțelegi ce-ai făcut? Mihaela nu e proastă, a înțeles totul!
Și bine! Andreea se ridică brusc în capul oaselor. M-am săturat să fiu amanta pe care o ții ascunsă în hoteluri. Vreau să mergem la restaurante, să-ți cunosc prietenii, să fim împreună, în sfârșit!
Te porți ca un copil, mârâi Radu printre dinți.
Și tu ca un laș! sări ea în picioare și se apropie de el. Uită-te la mine! Sunt tânără, frumoasă, pot să-ți fac copii. Ce poate ea? Doar să-ți numere banii?
Radu o apucă de umeri: Nu vorbi așa despre Mihaela! Nu știi nimic despre ea, nici despre noi!
Știu destul Andreea se smulse. Știu că ești nefericit cu ea. Că s-a pierdut în muncă și treburile casnice. Când ați făcut dragoste ultima oară? Când ați plecat împreună în vacanță?
Radu se întoarse spre fereastră. Undeva, în zăpada ce învăluia Bucureștiul, totul se prăbușea în apartamentul lor. Cincisprezece ani de viață comună se năruiau ca un castel de cărți, din cauza unei fraze spuse de o fată capricioasă.
Mihaela stătea în întuneric în bucătărie, ținând în mână o ceașcă rece de ceai. La telefon zeci de apeluri ratate de la soț. Nu răspundea. Ce să mai spună? Dragă, am auzit cum amanta te cheamă la cadă?
Memoria îi aducea imagini din viața lor comună. Iată-l pe Radu dându-i inelul de logodnă, îngenunchind chiar în mijlocul restaurantului. Iată-i mutându-se în primul lor apartament o garsonieră într-un cartier dormitor. Iată-l susținând-o când și-a pierdut mama. În dimineața aceea, Mihaela a dat drumul la încălzire, a umplut termosul cu cafea și a plecat la serviciu ca în orice altă zi. A trecut pe lângă biroul lui Radu fără să clipească, cu dosarul sub braț. El a ridicat ochii, a deschis gura să vorbească, dar ea a trecut mai departe, calmă, ca un râu care-și schimbă cursul încet, în tăcere. În seara aceea, a scos din dulap cutia cu hârtii vechi, a luat inelul de logodnă și l-a pus pe masa din bucătărie, alături de un bilețel: *Cincisprezece ani nu se șterg cu o cadă plină. Nu mai pot.* A închis ușa apartamentului în urma ei și a coborât scările în zăpadă, fără să se uite înapoi.
