**Jurnalul meu**
Așa stau lucrurile. Ori mă ajutați să o lipsim pe Viorica de drepturile părintești, ori plec și vă descurcați singuri.
Adina, Doamne ferește! E sora ta! Și fiica mea! Mama își ridică mâinile, apoi se apucă de piept.
Iar eu ce sunt pentru voi? Nu sunt fiică? În vocea Adinei se simțea durerea. Câteodată cred că nici măcar om nu sunt pentru voi… Nu vedeți ce se întâmplă? M-am atașat de Alex, îl iubesc, iar voi… Ori mă ajutați, ori o să mă descurc singură. Dar nu o să mai tac.
Mama s-a uitat într-o parte, rușinată, sfâșiată între toate. Tata continua să-și învârtă lingura în farfurie cu o mutră posomorâtă. Adina, înțelegând tot, s-a ridicat și s-a dus în camera ei.
Era clar că părinții n-au ales-o pe ea. Nici măcar pe Alex.
Adina a început să-și strângă lucrurile, care nu erau multe. Îi era greu și trist, dar știa că trebuie să facă asta.
Dar cum să rezisti când un copil mic se lipește de tine, cu lacrimi în ochi?
Mama, nu pleca… a plâns micuțul Alex, văzând-o pe Adina punând lucrurile în geantă.
Mama… De câte ori nu o tăiasă cuțitul acest cuvânt? Adina a oftat, s-a lăsat în genunchi și a încercat să zâmbească.
Nu plec de la tine, Alexuț, i-a șoptit, îmbrățișându-l. Plec ca într-o bună zi să fim bine. O să mă întorc. Pentru totdeauna.
Alex plângea, neînțelegând de ce mătușa lui, pe care o credea mamă, pleacă. S-a agățat de hainele ei atât de tare, încât n-a putut pleca până nu a adormit. Abia târziu, noaptea, a ieșit pe vârfuri pe ușă.
În clipa aceea, Adina o ura pe Viorica. Era ea cea care i-a condamnat pe toți la această groaznică dilemă.
…Viorica începuse să ducă o viață dezordonată de la șaisprezece ani. La început se întorcea târziu, apoi a început să doarmă la prietene. Deși toți știau ce fel de prietene erau.
Se întorcea beată, cu rimelul împrăștiat și rujul pătat. Uneori plângea. Și părinții o alintau ca pe o copilă răsfățată: o întrebau, o mângâiau, îi plângeau de milă.
Sarcina a fost doar o chestiune de timp. La șaptesprezece ani, Viorica a rămas însărcinată. Nici măcar nu știa numele tatălui doar un tip de la petreceri.
S-a născut Alex. Foarte repede, Viorica și-a dat seama că nu-i place să aibă grijă de copil. La început îl lăsa noaptea și dispărea, apoi a plecat de tot.
Sunt încă tânără. Nu vreau să-mi stric viața, i-a spus Adinei la telefon când a cerut explicații.
Așa că povara a căzut pe Adina. Bunicul se interesa vag de nepot, îi cumpăra o jucărie, dar atât. Bunica ajuta, dar lucra și nu avea timp suficient.
Adinei îi era optsprezece ani. S-a transferat la seral ca să aibă grijă de Alex. De atunci, ea a devenit pentru el a doua mamă. Ba chiar prima, căci tot ea l-a botezat.
A fost greu. Foarte. Adina se trezea noaptea să-l hrănească, dormea în ciulucuri, ducea căruciorul greu pe scări și mergea la examene cu ochii roșii. Învăța seara, când îl culca. Și tot ea făcea treburile casei, căci părinții lucrau.
Până la șase luni, Adina începuse să se obișnuiască, dar atunci s-a întors mama adevărată. Viorica a venit în lacrimi, s-a aruncat în genunchi în fața părinților.
Iertați-mă, am fost o proastă… Acum va fi altfel… a bolborosit ea printre plâns.
Toți au crezut-o. Chiar și Adina. Alex a început să o strige mamă din nou, dar de data asta Viorica. Adina stătea în tăcere, zâmbind forțat, în timp ce inima îi crăpa pușcă. Apoi Viorica a început să vină mai rar, apoi deloc. Alex plângea, întreba, iar Adina îl lua în brațe, șoptind: E ocupată, micuțule, dar ne iubește.
Până într-o zi când Viorica a apărut beată la ușă, cerând bani. A fost atunci când Adina a înțeles că așteptase prea mult timp să spună adevărul. Nu mai era vorba doar despre ea. Era vorba de un copil care avea nevoie de stabilitate, de iubire adevărată, nu de promisiuni rupte.
A doua zi, Adina a sunat la serviciile sociale. Mâna i-a tremurat, dar vocea a fost fermă. Vreau să fiu eu mama lui Alex. Legal. Permanently.
Iar când a închis telefonul, a plâns pentru prima dată după mult timp dar nu de durere. De speranță.
