Părinții mei îmi spuneau să fiu răbdător când le mărturiseam că nu o iubesc pe Sorina și mă rugau să aștept. Și cum s-a sfârșit așteptarea mea?
Căsătoria cu Sorina a fost un coșmar pentru mine. Era pretentioasă, gălăgioasă, dar tatăl meu o alesese pentru mine. A zărit-o pe fiica tovarășului său și a decis că vom fi potriviți. Cum nu aveam altă fată în viața mea și trecusem de treizeci de ani, n-am avut de ales. Sorina conducea totul în căsnicia noastră, fiecare lucru trebuia să fie după voia ei. După planul ei, s-a născut primul copil, apoi cel de-al doilea.
Viața a mers înainte, plină de greutăți și neajunsuri. Au fost multe clipe grele care au transformat totul într-un iad pe pământ. O uram pe soția mea, pe copii și m-am certat crunt cu socrul. Nici nu credeam că voi supraviețui fără să divorțez.
Mama m-a sprijinit mereu, dar și ea, și tatăl îmi repeteau să aștept și să am răbdare. Părea că ei, trăind mulți ani, știau ceva și erau siguri că și eu voi înțelege odată cu vârsta.
Și copii au crescut, și-au făcut drumul în lume. Eu am rămas cu Sorina, ne-am obișnuit unul cu celălalt, ne-am înțeles și acum nu-mi pot închipui viața fără ea. Cu banii, totul e mai liniștit. În sfârșit, avem o fericire liniștită, care face totul să pară poveste. Suntem sănătoși, nu ne lipsește nimic, ne iubim și nu avem griji prea mari. Totul e în regulă. De multă vreme n-avem motive de plâns.
Ne-a luat mult să ajungem aici, dar uneori mă întreb oare oamenii sunt cu adevărat fericiți când se zbat cu munca, copiii și alte grijile? Sau poate, ca mine, își dau seama abia la bătrânețe? Când nu mai ai unde fugi și nici un rost să o faci.
