La 62 de ani am întâlnit un bărbat și eram fericiți până când l-am auzit vorbind cu sora lui
Niciodată nu mi-aș fi imaginat că la 62 de ani m-aș putea îndrăgosti din nou cu aceeași pasie ca în tinerețe. Prietenele mele râdeau, dar eu radiam fericire din interior. Se numea Alexandru și era puțin mai mare decât mine.
Ne-am cunoscut la un concert de muzică clasică; am început să vorbim din întâmplare în timpul pauzei și am descoperit că aveam multe în comun. În noaptea aceea, afară ploua încet, aerul mirosea a proaspăt și a asfalt încălzit de soare, și deodată m-am simțit tânără și deschisă lumii din nou.
Alexandru era politicos, atent și avea un simț al umorului minunat; râdeam de aceleași povești din trecut. Lângă el, simțeam că-mi recăpătam entuziasmul pentru viață. Dar în luna aceea de iunie, care-mi adusese atâta bucurie, urma să fie umbrită de o neliniște de care atunci nu eram conștientă.
Am început să ne vedem mai des: mergeam împreună la film, vorbeam despre cărți și despre anii de singurătate la care mă obișnuisem deja. Într-o zi, m-a invitat la casa lui de lângă lac; era un loc minunat. Aerul era îmbibat cu aroma pinilor, iar lumina aurie a apusului se reflecta lin pe suprafața apei.
Într-o noapte, în timp ce rămăsesem să dorm acolo, Alexandru a plecat să rezolve niște treburi în oraș. În absența lui, a sunat telefonul. Pe ecran apărea numele Mariana. N-am vrut să fiu indiscretă, așa că n-am răspuns, dar în interior am simțit o strângere: cine era această femeie? Când s-a întors, Alexandru mi-a spus că Mariana este sora lui și că are probleme de sănătate. Tonul lui părea sincer, așa că m-am liniștit. A doua zi, în timp ce făcea curat, telefonul a sunat din nou. De data aceasta, Alexandru vorbea încet, dar audibil. Nu-i pot spune încă, Mariana. Are încredere în mine Nu vreau să o rănesc. Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt. M-am uitat pe fereastră, la lac, unde lumina se frângea ca sticla. Mi-am adus aminte de promisiunile lui, de privirile lungi, de mâna lui pe a mea. Apoi am închis geanta, am lăsat cheile pe masă și am ieșit afară, fără zgomot. Ploaia de iunie m-a întâmpinat ușor, ca o mângâiere veche, și am mers înainte, cu pași mărunți, dar siguri, spre drumul acela pe care-l cunoșteam atât de bine.
