Fiul meu a adus un psihiatru acasă să mă declare inaptă, dar nu știa că doctorul este fostul meu soț și tatăl lui.

Mamă, deschide. Sunt eu. Și nu sunt singur.

Vocea lui Dragoș din spatele ușii suna neobișnuit de fermă, aproape oficială. Am lăsat cartea deoparte și m-am dus în hol, aranjându-mi părul pe drum.

O neliniște începuse deja să-mi înfunde rădăcini undeva în plexul solar.

Pe prag stătea fiul meu, iar în spatele lui un bărbat înalt, îmbrăcat într-un pardesiu elegant. Străinul ținea în mână o valiză de piele scumpă și mă privea cu ochi liniștiți, evaluatori.

Priviți așa se uită la un obiect pe care ori intenționează să-l cumpere, ori să-l arunce la gunoi.

Putem intra? a întrebat Dragoș, fără să încerce măcar un zâmbet.

A pășit în apartament ca un stăpân, poate că deja se simțea așa. Străinul l-a urmat.
Fă cunoștință, e domnul doctor Mihai Popescu, a spus fiul meu, dând jos geaca. E psihiatru. Doar vrem să vorbim. Îmi fac griji pentru tine.

Cuvântul “griji” a sunat ca o sentință. M-am uitat la acest “Mihai Popescu”.

Păr cărunt la tâmple, buze subțiri strânse, ochi obosiți în spatele ochelarilor cu rame elegante. Și ceva dureros de familiar în felul în care a plecat ușor capul într-o parte, studiindu-mă.

Inima mi-a sărit în piept și apoi s-a prăbușit.

Mihai.

Patruzeci de ani îi șterseseră trăsăturile, îi acoperiseră chipul cu patina vârstei și a unei vieți străine, necunoscute mie. Dar era el.

Bărbatul pe care l-am iubit cândva până la nebunie și pe care l-am aruncat din viața mea cu aceeași furie. Tatăl lui Dragoș, care nu a știut niciodată că are un fiu.

Bună ziua, doamnă Maria Ionescu, a spus el cu vocea calmă, bine plasată a unui psihiatru. În ochii lui nu s-a cutremurat niciun mușchi. Nu m-a recunoscut. Sau a pretins că nu mă recunoaște.

Am încuviințat în tăcere, simțind cum picioarele îmi amorțesc. Lumea s-a restrâns la un singur punct fața lui liniștită, profesională.

Fiul meu adusese în casă un om să mă declare inaptă și să-mi ia apartamentul, iar acel om se dovedise a fi propriul său tată.

Haideți în sufragerie, vocea mea a sunat surprinzător de calmă. Nici eu n-am recunoscut-o.

Dragoș a început imediat să expună situația, în timp ce “doctorul” examina camera atent.

Fiul meu vorbea despre “atașamentul meu inadecvat de lucruri”, despre “refuzul de a accepta realitatea”, despre cum mi-e greu singură într-un apartament atât de mare.

Eu și Andreea vrem să te ajutăm, spunea el. Îți cumpărăm un studio mic lângă noi. Vei fi sub supraveghere. Iar cu restul banilor poți trăi fără să-ți refuzi nimic.

Vorbea despre mine de parcă nu eram acolo. De parcă eram un dulap vechi ce trebuia mutat la țară.

Mihai, sau mai degrabă domnul doctor Popescu, îl asculta, dând din cap din când în când. Apoi s-a întors spre mine.

Doamnă Ionescu, vorbiți des cu soțul dumneavoastră decedat? întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac.

Dragoș și-a plecat ochii. Deci el spusese. Obiceiul meu de a comenta uneori cu voce tare, adresându-mă fotografiei tatălui său, se transformase în simptom în gura lui.

Am mutat privirea de la fața îngrozită a fiului meu la chipul impenetrabil al tatălui său. O furie rece a înlocuit șocul.

Amândoi mă priveau, așteptând un răspuns. Unul cu nerăbdare lacomă, celălalt cu interes clinic.

Ei bine, voiau să ne jucăm? Să primească.

Da, am răspuns, privindu-l direct în ochi lui Mihai. Vorbesc. Uneori chiar răspunde. Mai ales când vorbim despre trădare.

Niciun mușchi nu i-a tresărit pe fața lui Mihai. Doar a notat ceva în carnet.

Gestul ăsta a vorbit mai mult decât orice cuvinte. “Pacienta reacționează agresiv la întrebări, confirmând mecanism de apărare. Proiecții ale vinovăției.” Aproape că vedeam rândul acesta, scris cu mâna lui ordonată de medic.

Mamă, de ce spui așa ceva? s-a enervat Dragoș. Domnul doctor Popescu vrea să te ajute. Tu doar te împotrivești.

Să mă ajute cu ce, dragă? Să mă ajute să eliberez spațiu pentru tine?

M-am uitat la Dragoș, și în mine se luptau două sentimente: o rană fierbinte și dorința de a-l zgâlțâi, de a striga: “Te trezești! Uită-te pe cine ai adus!”. Dar am tăcut. A-mi arăta cărțile acum însemna să pierd.

Nu e așa, s-a înroșit, și roșeața asta de rușine era singura dovadă că mai avea ceva uman în el. Eu și Andreea suntem îngrijorați. Ești complet singură. Te-ai închis aici cu… amintirile tale.

Mihai a ridicat mâna, op

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one − one =

Fiul meu a adus un psihiatru acasă să mă declare inaptă, dar nu știa că doctorul este fostul meu soț și tatăl lui.
Pregătită să Fugi cu Băiețelul Meu și Cu Esențialul din Satul Acesta Pierdut Îmi făcusem deja în minte bagajul cu tot ce-i necesar ca să fug împreună cu fiul meu de bărbatul meu și de socrii săi, din această căsuță uitată de lume din inima Moldovei. Nu, nu-mi voi sacrifica viața pentru caprele, vacile și ogoarele lor fără sfârșit. Ei cred că, doar pentru că m-am măritat cu Andrei, am semnat automat contractul de slugă la ferma familiei lor. Dar eu nu sunt de acord. Nu asta e viața mea și nu vreau ca și copilul meu să crească în mocirla asta, unde singura distracție e să se certe câți litri de lapte a dat vaca Maria. Când am venit aici, după nuntă, părea că nu va fi chiar așa de rău. Andrei era grijuliu, socrii lui, doamna Paraschiva și bătrânul Dumitru, păreau de treabă. Satul avea farmecul lui: dealuri verzi, aer curat, liniște. Era cât pe ce să cred că mă voi adapta. Dar realitatea a ieșit repede la iveală. La o săptămână după mutare, doamna Paraschiva mi-a întins o găleată și m-a trimis să mulg caprele. „Acum ești de-a noastră, Mariana, trebuie să pui și tu umărul!” — și zâmbea cu colțul gurii de-mi ridica părul pe ceafă. Eu, fată crescută între blocuri, cu greu ridicasem vreodată ceva mai greu ca un laptop. Trebuia să mă apuc de muls înainte de apus. Ăsta a fost primul semnal de alarmă. Andrei, până la urmă, nu voia să mă apere. „Mama are dreptate, aici muncește fiecare”, mi-a spus când am încercat să mă plâng. De-atunci am început: trezirea la cinci dimineața, să hrănesc animalele, să plivesc în grădină, să curăț toată casa și să gătesc pentru toți. Parcă eram mai mult o servitoare decât o soție. Când îndrăzneam să cer o zi liberă, doamna Paraschiva ridica din sprâncene și începea cu „Pe vremea mea femeile munceau din zori și nu se plângeau!” Andrei tăcea, de parcă nu-l privea. Băiețelul meu, abia trecut de trei ani, era singura mea rază de soare. Când îl văd, știu că nu vreau să crească aici, unde viitorul lui e doar să lucreze la fermă sau să plece la București, unde va fi mereu un străin. Vreau să meargă la o grădiniță bună, să învețe, să vadă lumea. Aici? Nici măcar internet decent să-i pun un desen animat. Când am zis că vreau să-l înscriu la un atelier de pictură în cel mai apropiat orășel, Paraschiva a început să ofteze: „La ce-i trebuie? Să-nvețe să mulgă vaca, aia-i mai utilă!” Am încercat să vorbesc cu Andrei. Am explicat că mă sufoc, că nu așa mi-am imaginat. El doar a ridicat din umeri: „Toți trăiesc așa, Mariana. Ce mai vrei?” Și acum câteva zile am aflat că Paraschiva plănuiește să mărească grajdul și să mai aducă o vacă. Clar, tot pe umerii mei va pica munca. Asta a fost picătura care a umplut paharul. Am început să strâng bani pe ascuns. Puțin, dar de-ajuns pentru două bilete de autocar până-n Iași. Am o prietenă acolo care mi-a promis că mă ajută cu cazare și un loc de muncă. Mă văd deja urcând cu băiatul în autobuz, lăsând în spate satul ăsta, caprele, vacile și predicile Paraschivei. Visez la o garsonieră micuță, doar pentru noi, unde să ne fie cald, să pot munci și să-l văd pe el crescând cu șanse adevărate. Vreau să mă simt om, nu o unealtă stricată. Desigur că mi-e frică. Nu știu cum va fi la oraș. Mă voi descurca cu banii? Găsesc de muncă? Dar un lucru îl știu: nu mai pot rămâne aici. În fiecare zi când îl văd cum se joacă în curte, mă gândesc că merită mai mult. Și eu la fel. Nu vreau să crească văzându-și mama frântă de oboseală și încercând să mulțumească pe toată lumea. Paraschiva mi-a spus recent că „sunt prea de oraș” și „nu voi fi niciodată una de-a lor”. Știi ceva? Are dreptate. Nici nu vreau să fiu. Vreau să rămân eu însămi — Mariana care visa la carieră, la călătorii și la o familie fericită. Și voi face totul să-mi regăsesc viața. Chiar dacă asta înseamnă să-mi iau copilul, o valiză și să fug acolo unde nimeni nu mă obligă să mulg vaci pentru altcineva.