Prima zi de vară pentru șase-anișorul Mihai a început cu așteptarea nerăbdătoare. Bunicul Ion hotărâse să-l ia pe băiat toată vara la stupină, despre care auzise atâtea povești de la tatăl său! Mama a ezitat la început, dar a acceptat în cele din urmă, nu pentru toată vara, ci doar până în august. În august, mama și tata aveau să vină să-l ia din îndepărtatul sat Glodu trebuia să se pregătească pentru școală. Anul acesta avea să meargă pentru prima dată la clasa întâi!
Bunicul Ion a sosit dimineața cu vechiul său Dacia, aducând delicatese din pădure, dar Mihai nu s-a uitat nici măcar la ele. Se învârtea în jurul bunicului, trăgându-l mereu de mânecă și grăbindu-l să plece îi era teamă că se va întâmpla ceva și mama se va răzgândi să-l lase să plece. Înțelegând starea nepotului, bunicul râdea și-i mângâia părul:
Nu-ți face griji, Mihăiță, totul e hotărât! Mai bine ia micul dejun, că la prânz vom fi deja la stupină!
În sfârșit, au încărcat bagajele în mașină și au plecat! Pentru prima dată, Mihai era fără supravegherea părinților. Dar ce dacă era cu bunicul? Bunicul era prietenul lui! Niciodată nu-i dăduse predici, nu-l certase și, mai ales, putea vorbi cu el despre orice, chiar și despre problemele lumii, fără să-l trateze ca pe un copil. Cum altfel? Erau doi bărbați serioși, discutând lucruri serioase ce rost aveau zâmbetele?
Pe drum, Mihai a adormit rușinos. S-a trezit abia când mașina a început să se legene pe drumul neamenajat ieșiseră de pe asfalt pe o potecă de țară. Pe geam, treceau livezi de stejari și tei, aproape îl atingeau! Iar mirosul! Oare în oraș exista așa ceva? Și câmpurile pline de flori! Pete albastre, galbene, albastre și albe pe fundalul verde al ierbii! Se mișcau ușor la adierea vântului, parcă erau valuri pe mare, iar Mihai și bunicul Ion pluteau pe ele într-o barcă.
Mai avem mult, bunicule? l-a atins Mihai pe umăr, prefăcându-se că nu dormise, ci doar se gândise.
Nu mult. După pădurea aceea e stupina. Gheorghe probabil ne așteaptă de mult. Și Zâna cu pisoiul ei la fel.
Zâna e mama pisoiului? a ghicit Mihai. O să mă lase să mă joc cu el?
Dacă te porți cu respect față de ea și cu dragoste față de pisoi, sigur că da. Dar dacă vă jucați prea zgomotos, amândoi o să primiți o labă de la ea e mamă strictă, nu ca a ta.
Pe mine?! O pisică?! s-a mirat Mihai. Nicio pisică nu îndrăznise vreodată să-l atingă, dar acum una numită Zâna
Nu e una, tu n-ai văzut pisici ca ea. Important e să nu te sperii și să nu o uiți prea mult în ochi, a explicat bunicul. E blândă, dar totuși e un animal sălbatic și își protejează puiul.
În cele din urmă, au ajuns. Mihai a văzut două case din lemn una mai mare, alta mai mică. Din ușa casei mici, la sunetul mașinii, a ieșit o râsă!
Mihai s-a speriat puțin, dar când a văzut-o frecându-se de picioarele bunicului, și-a revenit.
Asta da pisică! s-a minunat el. Zâna s-a apropiat, l-a mirosit și, auzind cuvintele lui, i-a clipit și s-a frecat de picioarele lui. Când Mihai s-a aplecat, ea l-a atins cu nasul umed pe față. Băiatul a râs cu poftă.
Acum v-ați cunoscut, a zâmbit bunicul. Pentru ea ești unul de-al casei!
Mihai se uita în toate părțile, uimit de albinele mari, dungate, care zburau în toate direcțiile niciodată nu văzuse așa ceva în oraș. Una chiar i s-a așezat pe obraz. Și atunci l-a lovit nenorocirea. Fără să audă avertizarea bunicului, a izbit albina cu palma, iar durerea de pe obraz l-a străpuns mai rău decât un vaccin! Scâncind printre dinți, Mihai abia a reușit să stea pe picioare. Bunicul era deja lângă el, inspectând înțepătura. A scos vârful și, bătându-l încurajator pe umăr, a spus:
Se pare că ești bărbat adevărat! Nici măcar n-ai țipat, darămite să plângi! Albina te-a înțepat doar pentru că ai făcut-o să se teamă. Dacă nu o deranjezi, nu te atacă.
Să ne cunoaștem, un bătrân cu barbă și ochi veseli i-a strâns mâna lui Mihai. Eu sunt bunicul Gheorghe, iar tu ești Mihăiță?
Da, a dat din cap Mihai. O să stau cu voi acum, a anunțat el pe noul cunoscut.
Bine ai venit! și-a întins mâinile bunicul Gheorghe.
Bunicule Gheorghe, o să te înțepe albina. Ți s-a așezat pe frunte.
Bunicul a luat-o cu grijă între degete, i-a șoptit ceva și a lăsat-o să zboare. Albina a făcut un cerc și a dispărut. Ce mai minune!
După o săptămână, Mihai cunoștea deja împrejurimile, învățase să se înțeleagă cu albinele și, mai ales, se împrietenise cu pisoiul Zânei, pe care l-a botezat Zmeu. În timpul zilei, când nu era cu bătrânii, se juca cu prietenul lui scurt-coamat. Zâna mârâia, uitându-se la ei, dar nu le stânjenea prietenia. Zmeu trecuse de trei luni, dar părea mai mare în câteva luni avea să ajungă la mărimea Zânei!
Alergau, se jucau de-a v-ați ascunselea în pădurea din apropiere. Mihai nu putea concura cu Zmeu oriunde s-ar fi ascuns, pisoiul îl găsea imediat și sărea pe el, fericit. Dar Mihai îl căuta ore întregi și, când striga: Mă dau bătut! Zmeule, unde ești?, acesta sărea din copacul cel mai apropiat.
Și cu bătrânii era interesant, dar cel mai mult îi plăcea să-i imite
