Alții pătimire, noastră durere: Povestea unei suferințe împărtășite

**Durerea Altuia**

Ion Petrovici se simțea rău de dimineață. Capul i se învârtea ciudat, iar în ochi îi plutea o ceață neagră. Sigur, sperase să nu se mai trezească, dar trupul său încăpățânat refuza categoric să moară. Și Sonia nu mai era lângă el…
Oftează greu.

La casa de marcat din supermarket se adunase deja o mică coadă; o femeie îl ținuse în loc, și Ion Petrovici se enervase. Dar femeia îngrijită, frumoasă stătea calmă. Fiica ei îi pătuise să cumpere lapte de soia, așa că intrase. Un zâmbet amar îi încreți buzele. Știa prea bine că nu avea chef să se întoarcă acasă. În ultima vreme, casa devenise un loc nespus de rece. Nu că ar fi lipsit confortul banii fuseseră câștigați, apartamentul luat… Doar că încetase să mai vorbească unul cu celălalt. Își amintea cum odată, cu Beni, totul era vesel, ca pentru tinerii din spatele ei care chicoteau.

Un băiat cu o cicatrice copilărească pe gât își cuprindea iubita cu blândețe. Fata ar fi fost frumoasă, dacă nu s-ar fi vopsit în negru peste tot ochii întunecați cu rimel, unghii negre, buze negre, tâmpla rasă. Un protest revoluționar. Dar iubitului nu-i păsa; o privea cu adorație, îi rupea bucăți din baghetă proaspătă, iar în ochii lui străluceau stele.

Ce prostie! Magazinul părea gol, dar coada la casă nu se micșora. Un domn serios, cu o servietă, o sticlă de iaurt și niște cornuri era ultimul, oftând nervos, grăbit.

Ion Petrovici observa totul din obișnuința vechilor zile de armată. Cercetaș. Dar mâinile nu-l ascultau; se bâlbâia prin portofelul vechi, amestecând mărunțișul, incapabil să se concentreze.

Casierul îl mustră pe bătrânul încețoșat, că stă toată ziua pe aici și întârzie lumea.

Ion se grăbi să plece. Lasă, nu mai trebuie pâinea aia scumpă, făcută din nu știu ce făină organică. Sărac fiind, nu-și permitea.

Cu Sonia trăiseră simplu. Foarte simplu. Pensia de la stat era mică, dar mulțumeau și pentru atât bătrâni, dependenți. Dar în ultima vreme, apartamentul lor se năruia teava crăpa, robinetul picura. Cheltuieli. La vârsta lui, nu mai putea repara singur. Iar Sonia… Sonia nu mai era.

Se cunoscuseră în război. Ea era doar o copilă, dar își adăugase doi ani ca să fie luată. Asistentă medicală, se târa pe câmpurile de luptă, trăgând răniți pe după umeri. Normal la vremea aceea.

Ion fusese cercetaș. La sfârșitul războiui, luat prizonier inconștient. Fără acte nu le luași cu tine peste linia inamică. Toți din grupă muriseră. Nu știa cine-l salvase, cum ajunsese în lagăr. Și nici că era evreu nu băgaseră nemții de seamă. Când lagărul fusese eliberat, era aproape mort. Sonia îl salvase, îl vindecase, pusese actele unui soldat mort pe el. După captivitate, ar fi fost pierdut. Întotdeauna isteață, Sonia lui.

Nu avuseră copii. Sonia se epuizase pe câmpurile de luptă. Trăiseră modest, muncind. Plecaseră în Israel în anii 70, când Sonia primise un diagnostic groaznic. Nopți nedormite, teamăj de acte. Dar doar acolo putea fi tratată. Așa că plecaseră.

Toată viața trăiseră în frică.

De asta evitaseră orice oficialități.

Și în exil, primele ani fuseseră grei. Sonia fusese vindecată, dar supraviețuitorii Holocaustului erau priviți cu suspiciune. Poate ciudat, dar mulți nu-i vedeau ca pe eroi. Și rușii nu erau prea bine-veniți. O viață grea…

După moartea Sonia, zilele lui curgeau cenușii. Ajungea pâine cu lapte, și nu-i trebuiau mai multe unui bătrân.

Bătrânul de la casă încetă să mai scotocească în portofel, zâmbind stânjenit, murm

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 − 1 =

Alții pătimire, noastră durere: Povestea unei suferințe împărtășite
Am irosit viața alături de un bețiv, iar iubirea mă aștepta la ușă