Acum asta e camera mea! anunță cumnata, aruncându-mi lucrurile pe hol.
Luminița, tu chiar crezi că se poate mânca ciorba asta? Larisa se strâmbă, amestecând cu lingura un lichid tulbure din farfurie. Cartofii parcă nu s-au fiert deloc.
Mănâncă ce ți se dă, răspunse obosit Luminița, fără să ridice ochii din farfurie. Nu suntem la restaurant.
Nu mă prefac din plăcere. După muncă aș vrea ceva bun. Acasă la mama, mereu găseam borș fierbinte când venea tata.
Luminița își strânse buzele. Iarăși începea. Larisa locuia cu ei de șase luni, de când divorțase, și în fiecare zi găsea motive să se plângă. Ori ciorba nu era bună, ori praful se adăuna, ori televizorul era prea tare.
Larisa, dacă nu-ți place, poți găti singură, spuse Luminița, lăsând farfuria în chiuvetă. Nu te oprește nimeni.
Și când să gătesc? Lucrez până la șapte, apoi mai merg o oră și jumătate până acasă.
Deci eu trebuie să fiu servitoarea?
În bucătărie intră Mihai, soțul Luminței. Împletit după un pui de somn, într-un tricou mototolit.
Fetele, vă certați din nou? se întinse și căscă. Vă aude toată casa.
Nu ne certăm, Larisa îi zâmbi fratelui ei cu o voce cu totul diferită. Doar vorbeam despre cină.
Luminița o privi pieziș. Cum schimba tonul atât de repede când apărea Mihai! Se transforma într-un model de bunătate.
Mișule, dar n-ai putea vorbi cu administratorul despre încălzire? continuă Larisa. În camera mea e ger. Noaptea mă înțep în dinți.
Mihai se scărpină în ceafă.
E la fel peste tot în bloc. E iarnă.
Dar poate s-ar putea curăța caloriferele?
Luminița spăla tacâmurile în tăcere. *”Camera mea”*. Cât de ușor spunea Larisa “cameră” despre sufragerie. Și totuși, la început fusese vorba doar de o lună, până își găsea chirie.
Luminița, unde e plapuma? întrebă Larisa. Aia albastră care era pe canapea?
La spălat, răspunse scurt Luminița.
Și când se usucă? Mi-e frig.
Mâine.
Și ce fac astăzi?
Luminița se întoarse spre ea. Larisa părea neajutorată, cu o privire care îi topea inima bărbaților.
Mai avem plapume în dulap.
Dar unde? Nu știu unde țineți voi lucrurile.
Luminița intră în dormitor și scoase o pătură groasă.
Poftim.
Mulțumesc! Oare asta n-ar putea rămâne aici? Ca să o am la îndemână.
Larisa, avem mașină de spălat.
Cumnata luă pătura și o strânse la piept.
Știu, dar eu sunt obișnuită cu ordinea. Acasă aveam totul dublu.
Luminița simți cum ceva i se strânge în stomac. Iarăși subtilele aluzii la faptul că viața lor nu era la nivelul ei obișnuit.
Mișule, n-ai vorbit să ceri o mărire? Larisa se așeză lângă fratele ei pe canapea. La noi în firmă, Petrescu și-a dublat salariul.
Mihai se înroși.
Eu nu-s Petrescu.
Dar poți încerca. Totul e scump acum.
Luminița se retrase în baie, prefăcându-se că spală, până nu spunea ceva ce va regreta.
După o jumătate de oră, Mihai bătu.
Ieși, trebuie să vorbim.
Ea își șterse mâinile și veni. Larisa stătea pe canapea mulțumită, iar Mihai părea stingherit.
Ce s-a întâmplat?
Am vorbit cu Larisa… începu el. Înțelegi, chiar îi e frig. La noi în dormitor e mai cald.
Luminița îngheță.
Ce sugerezi?
Poate am putea schimba camerele? Ea în dormitor, noi aici.
Serios?!
Doar temporar. Noi suntem tineri, sănătoși. Larisa e fragilă după divorț.
Luminița o privi pe cumnată. Aceasta părea smerită, dar colțurile gurii trădau un zâmbet.
Ăsta e dormitorul nostru, Mihai. Patul nostru, lucrurile noastre.
Doar pentru puțin timp.
Dar ea chiar caută chirie?
Larisa ridică privirea.
Sigur! Dar prețurile… Poate încă o lună-două…
Luminița știa că asta însemna cel puțin șase luni.
Mihai, vorbim separat.
Se retraseră în bucătărie.
Mișule, realizezi ce ceri? șopti ea. E casa noastră.
Știu. Dar Larisa e sora mea.
Și eu ce sunt?
Nu fi egoistă.
Luminița încremeni.
Egoistă?! Pentru că nu vreau să-mi dau dormitorul?
Mai încet, o să audă.
Să audă! E casa mea și am dreptul să spun ce simt!
Larisa bătu discret.
Pot intra? vocea ei era mieroasă. Nu vreau certuri. Poate mă mut la o prietenă…
Nu pleci nicăieri, se grăbi Mihai.
Luminița înțelese că pierduse. Larisa știa să-l manipuleze, iar el cădea mereu în plasă.
Bine, cedă ea. Mută-te în dormitor.
Serios?! Larisa tresări fericită. Mulțumesc! O să fiu foarte atentă!
A doua zi, când Luminița se întoarse de la serviciu, lucrurile ei erau înghesuite în pungi și cutii.
Larisa, ce e asta? întrebă, văzând hainele aruncate la grămadă.
Păi, ale tale, răspunse Larisa, ieșind din fostul dormitor. Le-am pus la loc. Aveam nevoie de dulap.
Am stabilit *temporar*!
Da, dar eu unde să-mi țin lucrurile?
Luminița intră. Pe măsuța ei de toaletă stăteau cremele Larisei. În dulap, rochiile ei. Pe pat, așternuturile cumnatei.
Unde-s așternuturile
