Când Natasha a adus pe Denișca de la grădiniță, soțul ei Valeriu a simțit imediat ceva neînregulă. Era limpede că soția lui era într-o stare ciudată și agitată.

**Jurnalul meu**

Când Andreea l-a adus pe Ștefănel de la grădiniță, am simțit imediat ceva în neregulă. Era clar că soția mea era agitată, iar expresia ei nu lăsa loc de îndoială.

S-a întâmplat ceva, Andreea? am întrebat eu, neliniștit.

S-a, Valerică, s-a… M-a tras de mână și m-a dus în camera alăturată, departe de urechile băiatului. Se pare că vor să ne dea afară de la grădiniță.

Ce? am rămas cu gura căscată. Cum să fie posibil? Plătim taxa la zi.

Nu știu dacă se poate sau nu, dar directoarea mi-a spus, pe românește, că dacă nu-l potolim pe fiul nostru, va zburat din grădiniță ca dopul din sticlă.

Chiar așa a zis?

Da, exact așa. Dar mi-a spus în șoaptă, doar eu să aud. Și a mai adăugat că părinții vor să scrie o plângere colectivă. La poliție.

Ce spui?! am rămas perplex, neînțelegând ce ar putea face micuțul nostru, atât de drăguț și de vesel. Dar de ce vor să depună plângere?

Pentru că Ștefănel îi lovește toți din grupă.

Pe al nostru? am fost pe punctul de a râde, dar m-am abținut. Atât de mic și slăbuț, și totuși bate pe toți?

Da! Îi bate fără motiv, zice directoarea!

Și pe fetițe?

Nu știu! a răspuns Andreea nervoasă. N-am întrebat. Când am auzit, am fost în șoc. L-am luat pe Ștefănel în brațe și am fugit acasă. Dacă ne dau afară, Valerică, ce-o să facem? Unde-l mai ducem? Va trebui să-mi dau demisia! Sau tu… Și cum o să plătim rata la bancă? Încep să înnebunesc…

Stai, nu te arunca de pe deal în groapă! m-am gândit eu. Mai întâi trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu băiatul nostru.

L-am întrebat pe drum, dar nu vrea să mărturisească. Tace și doar umflă obrajii.

Tu l-ai întrebat. Acum o să-l întreb eu.

Când am intrat în camera lui, Ștefănel se juca liniștit cu mașinuțele lui.

Bun, Ștefan, trebuie să vorbim serios, am spus cu fermitate.

Mda… a răspuns el, fără să-și ridice ochii de la jucărie. Da, tată, hai să vorbim.

Mai întâi oprește-te din joc, am spus și mai aspru.

Valerică, vorbește mai blând cu copilul! s-a auzit din spate vocea Andreei.

Da, tată, vorbește mai blând, a repetat Ștefan cu un aer ironic, continuând să se joace.

Spune-ne nouă, mamei și mie, de ce lovești pe ceilalți copii la grădiniță?

Băiatul a înghețat cu mașinuța în mână, uitându-se în pământ.

Le dai și fetițelor?

Nu, fetițelor nu le dau, a șoptit el. Pe ele nu are rost să le bat.

Dar pe băieți, deci, are rost?

Bineînțeles că are…

Și de ce, dacă nu e secret?

Ștefan s-a uitat nemulțumit la mine, apoi la mama lui.

Dar dacă e secret?

Privea cu ochii aceia care m-au făcut să mă simt puțin prost. Dar mi-am revenit repede și mi-am stăpânit emoțiile.

Bun, Ștefan, ești fiul meu sau nu?

Păi, sunt.

Dacă ești fiul meu, atunci nu avem secrete unul de altul.

Cu tine, da, tată, nu am… a zis el fără chef. Dar cu mama…

Ce? Andreea l-a privit uimită. Ce spui, Ștefănel? Ai secrete de la mine?

Mda.

Dar de ce?

Pentru că sunt bărbătești…

A, bărbătești… I-am făcut cu ochiul Andreei. Scuză-ne, mamă, dar dacă sunt adevărate secrete bărbătești, mai bine ne lași singuri.

Bine… a oftat ea, făcând o față supărată înainte de a ieși.

Și să nu asculți pe ușă! i-am strigat ei. Apoi m-am întors spre Ștefan și am șoptit: Hai, băiatule, spune-mi, de ce lovești pe băieții din grupă?

Ștefan a oftat greu, apoi s-a uitat în altă parte și a mărturisit încet:

Se lipește de ea.

Ce? n-am înțeles. Cine se lipește?

Ei… băieții…

Și de cine se lipesc?

De doamna Ștefania.

Cine e asta? am rămas perplex.

Îngrijitoarea noastră. Îi mângâie pe cap, iar ei o îmbrățișează și se lipesc de ea. Foarte tare.

Și?

Nu-mi place.

Privirea mi s-a aprins de interes.

De ce nu-ți place?

Pentru că numai eu am voie să o îmbrățișez.

De ce numai tu?

Tată… Ștefan m-a privit cu ochii plini de supărare. Cum să nu înțelegi? Pe mama o îmbrățișezi numai tu! Apoi a adăugat: Și eu. Dar eu sunt fiu. Alți bărbați nu o îmbrățișează pe ea!

Dar mama e soția mea, am zâmbit eu.

Și doamna Ștefania o să fie soția mea, a șoptit el și mai încet. Când o să cresc mare. Înțelegi? O să mă căsătoresc cu ea…

A, deci așa stau lucrurile… Mi-a venit să râd, dar m-am stăpânit. Deci tu… te-ai îndrăgostit de îngrijitoare, nu?

Mda… a încuviințat el, lăsând capul în

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

thirteen − nine =

Când Natasha a adus pe Denișca de la grădiniță, soțul ei Valeriu a simțit imediat ceva neînregulă. Era limpede că soția lui era într-o stare ciudată și agitată.
La noi a rămas peste noapte soacra, Maria Popescu. Dis-de-dimineață, a dat buzna în dormitor cu țipete: „Ridică-te, Ioana, ai văzut ce se întâmplă în bucătăria ta?!“ Am sărit din pat, încă în pijamale, cu inima bătând nebunește. Am fugit pe hol, în timp ce pe fugă îmi puneam halatul vechi, adulmecând aerul – oare arde ceva? Sau au rămas gazele deschise? Gândurile mi se învârt pe repede-înainte: arde aragazul, sare oala-n aer, cine știe ce tragedie. Intru în bucătărie și… gândaci. Un roi de „monștri“ maronii mișună pe masă, printre farfurii și resturile de la cină, pe care aseară am fost prea obosită să le strâng. Soacra stă cu mâinile-n șold și se uită la mine de parcă eu aș fi crescut de cap gândacii ăștia special ca s-o șochez. „Ioana, așa e mereu la voi?“ începe ea, cu vocea abia stăpânită de nervi, „Cum puteți trăi așa? Ai copii, bărbat, iar în bucătărie… niște gândaci, ca într-un grajd!“ Stau blocată, parcă lovită de trăsnet, și nu știu ce să răspund. Așa, ieri nu am apucat să strâng, că după serviciu nu-mi mai simțeam picioarele. Copiii plângeau, soțul meu, Andrei, bombănea ceva despre meci, iar eu visam doar la pernă. Cine să fi crezut că tocmai azi vor decide gândacii să defileze, tocmai când e soacra de pază? Și, sincer, de unde apar, că doar nu trăim în vreo cocioabă dărăpănată, avem apartament, e totul îngrijit. Sau… aproape. Maria Popescu, desigur, nu se oprește. „Pe vremea mea,“ zice, „așa ceva era de neconceput! Eu după cină spălam, lustruia tot, firimitură nu rămânea. Și tu? Azi tineretul e leneș, tot pe telefoane pierdut!“ Dau din cap, înghit replica, căci ce aș putea spune? Nu e doar soacra – e comandanta cu fustă, iar pentru ea ordinea în bucătărie e chestiune de onoare. Mă apuc de făcut curat: șterg gândacii, curăț masa, spăl farfuriile, tot ce apuc. Ea stă după umărul meu și tot comentează: „Aici n-ai trecut! Ce-i pata asta? N-ai spălat niciodată plita?“ Mă abțin cu greu. Mă gândesc: „Maria Popescu, nici dvs. nu erați sfântă – sigur mai rămânea o firimitură!“ Dar tac, că știu – discuția cu ea nu duce nicăieri. Cât mă lupt eu cu gândacii, Andrei, soțul meu, iese în sfârșit din pat. Intra în bucătărie, vede scena și, în loc să ajute, râde: „Ioana, ai deschis grădina zoologică?“ I-am aruncat o privire de s-a oprit imediat și a dispărut tot la ceai. Iar soacra doar dă din cap: „Vezi, nici bărbatul tău nu e serios. Dacă nu l-aș fi ținut eu din scurt, ar fi stat lângă tine un răsfățat!“ Ei, zic, urmează și lecția despre educația bărbaților. Și n-am greșit – se așază la masa, deja strălucitoare de curățenie, și începe: „Pe vremuri bărbatul era pus la punct. Voi le dați libertate, de asta ajungeți cu gândaci în bucătărie, iar ei râd!“ Ascult și mă gândesc: cum să rezist până diseară să plece Maria Popescu acasă? Nu că n-aș ține la ea, e femeie bună, dar cu criticile astea… Nu e vorba doar de gândaci, pentru ea asta e dovada că sunt gospodină slabă, poate și soție și mamă la fel. Și tot frec, curăț, spăl, iar ea găsește alta: furculița nu-i la loc, cuțitul nespălat bine. Eu nu-s de fier! Am doi copii, job, toată ziua alerg ca o furnicuță și-acum și „parada“ de gândaci. Și repet, oare de unde apar? De la vecini, poate, căci blocul e vechi, pivnița e umedă… În cele din urmă, termin curățenia – bucătăria strălucește ca-n reclamă la detergenți. Soacra parcă se mai liniștește: „Ioana, trebuie să ții curățenia, că e casa ta, familia ta. Dacă nu tu, cine?“ Dau din cap, zâmbesc cât pot, dar înăuntru mi-aș dori doar: „Lasă-mă, te rog, în pace!“ Andrei, văzând starea mea, o scoate pe mama afară la plimbare, ca să respir și eu un pic. Mă așez la masă, privesc bucătăria impecabilă și mă întreb: chiar sunt o gospodină atât de rea? Oare Maria Popescu are dreptate, fac totul greșit? Dar brusc îmi amintesc că familia nu înseamnă doar o bucătărie fără pată, iar dragostea nu e doar farfurii strălucitoare. Soacra mea, Maria Popescu, și bătălia cu gândacii: dimineața când bucătăria (și nervii mei) au fost puse la încercare