În fiecare dimineață, un corb venea la fereastra mea după firimituri de pâine. Dar într-o zi, a început să ciocănească nebunește în geam avea ceva în cioc ce mi-a tulburat liniștea…
De câțiva ani trăiesc singură după plecarea soțului, m-am mutat în casa noastră de la țară. Acolo mă simțeam liniștită: tăcere plină de amintiri. Doar dimineața, această tăcere era ruptă de strigătul corbului care venea mereu să se așeze pe copacul bătrân din fața casei. Îmi făcuse și obicei deschideam fereastra să las aer proaspăt și îi aruncam câteva firimituri. Venea în fiecare zi, și asta devenise un mic ritual între noi.
Dar într-o dimineață, lucrurile nu au mers ca de obicei. Corbul nu a apărut. Nici atunci, nici a doua zi. Au trecut câteva zile, și am început să mă îngrijorez. În a treia zi, m-am trezit din somn de un ciocănit ciudat în geam.
M-am ridicat și l-am văzut: corbul lovea nebunește sticla, de parcă încerca să-mi atragă atenția. În mișcările lui se simțea panică, lucru neobișnuit pentru această pasăre de fel șireată și calmă.
Inima mi s-a strâns de un presimțit rău. M-am apropiat și atunci am văzut în ciocul lui strălucea ceva ce mi-a tăiat răsuflarea. Sângele mi s-a închegat în vine, iar picioarele mi s-au înfipt în podea…
Nu-mi venea să cred ochilor: în ciocul corbului strălucea un inel. Când l-a lăsat pe pervaz, am înghețat era inelul meu de logodnă, pe care îl pierdusem cu ani în urmă în curte. Atunci îl căutasem peste tot, răscolind iarba și pământul, dar în zadar. Mult timp m-am resemnat cu pierderea, considerând-o simbolică, o parte din trecutul care plecase odată cu soțul meu.
Și acum, pasărea mi-l aducea înapoi, ca dintr-o altă lume, dintr-un trecut pe care nu mă așteptam să-l mai revăd.
Am luat inelul în mână, și inima mi-a tresărit în el au prins viață amintiri despre zile fericite, râsete și voci care nu mai sunt alături.
A fost doar o întâmplare sau un semn de sus? Nu știu, dar în mine s-a trezit o speranță ciudată, de parcă viața însăși mi-a arătat că nu trebuie să renunț…
