25 octombrie 2024
Astăzi am închis jurnalul cu o poveste ce mi-a schimbat viața. Totul a început când am primit la secția de terapie intensivă a Spitalului Universitar de Urgență din București un bărbat fără act, fără nume și fără adresă. Îl găsiseră în Parcul Herăstrău, pe o bancă, înghețat, cu temperatura corpului sub zero și cu un mic hematom la spate. Era un miracol că nu înghețase în așa frig.
Îl vedeam întins pe un pat, sub perfuzie, cu fața palidă, dar liniștită. Părul îi era ușor cărunt, barba de două zile aranjată, de parcă nu ar fi fost un vagabond. Medicul de gardă, dr. Ionescu, spunea că au încercat să-l identifice în ultimele cinci zile, dar fără rezultate. Poliția verifică bazele de date, dar nu găsește niciun corespondent. Îl vor păstra încă o săptămână și apoi îl vor trimite la un centru de asistență socială.
Am simțit că trebuie să vorbesc cu el. Bună dimineața! Ce mai faceți? i-am întrebat intrând cu termometrul și medicamentele. El a zâmbit și a răspuns: Bine, mulțumesc. Am avut un vis ciudat astăzi, eram într-un câmp cu plante neobișnuite și le atingeam frunzele. Am ascultat bătăile inimii și i-am spus că e un semn bun: Poate memoria vă va reveni. L-am întrebat cum vrea să-l numesc și, după o clipă de gândire, a răspuns: Andrei. Așa a început.
Trei zile mai târziu, Andrei îmi spunea că mâine îl dau la externare. Ce mă sperie nu e că nu-mi amintesc trecutul, ci că nu pot să-mi imaginez viitorul, a mărturisit cu glas stins. L-am privit în ochi și i-am oferit o cameră în casa noastră. Poți să stai cu noi până îți pui capul pe gânduri, i-am spus.
Fiul meu, Mihăiță, a fost inițial reticent: Mami, cum să lăsăm pe un străin să locuiască cu noi?. I-am răspuns că uneori trebuie să crezi în bunătate, chiar și când nu ai dovezi. Andrei a devenit un umbră silențioasă în casă: se trezea devreme, mânca singur, spăla vasele și nu cerea nimic în plus.
După două săptămâni, Mihăiță a venit acasă cu capul plecat: Am picat la testul de chimie. Andrei s-a oferit să-l ajute, explicând algebra ca pe un sistem de legi. În câteva ore, Mihăiță a început să înțeleagă și să zâmbească. Prietena mea, Ana, a venit să ne viziteze și a spus: Andrei mi-a salvat afacerea. Toate plantele din biroul clientului se ofilesc, iar el le-a revigorat în două zile și a descoperit că sistemul de irigații era contaminat. Am rămas uimiți de cunoștințele lui despre botanica.
Într-o seară, Mihăiță a strigat entuziasmat: Mami, Andrei cântă la pian! L-am găsit la un magazin de instrumente și a atins clapele ca un profesionist. Andrei a râs jenat: Nu am învățat, degetele mi s-au mișcat singure, ca și cum aș fi adus aminte o melodie veche. A fost Sonata lunii de Beethoven.
Pe măsură ce zilele treceau, Andrei părea să-și adune firimituri de amintiri: fețe, voci, imagini ca într-un film mut cu cadre pierdute. Într-o dimineață, a exclamat: Simt că sunt pe punctul de a-ți aminti ceva. Însă totul s-a schimbat când am auzit pe stradă un strigăt: Mihai Dobrescu! Mihai Dobrescu, profesor de botanică! Un bărbat înalt, cu sacou și cravată, ne-a căutat cu insistență. Andrei a răspuns cu calm: Îmi pare rău, dar numele meu e Andrei. Străinul a insistat: Ești Mihai Dobrescu, am vorbit la o conferință anul trecut. Andrei a ezitat: Am amnezie, nu-mi amintesc cine sunt.
Omul a lăsat un card de vizită, dar Andrei nu l-a sunat. În acea seară, privind pe fereastră, a mărturisit: Mi-e frică să-mi amintesc. Dacă în trecutul meu există ceva teribil, nu vreau să-l readuc la lumină. L-am întrebat dacă se teme să ne părăsească, iar el a răspuns cu ochii în lacrimi: Poate. M-am atașat de voi, de Mihăiță.
Când am crezut că totul e liniștit, a bătut cineva la ușă. Era un detectiv, domnul Ionel Popescu, care căuta un botanist dispărut de un an. Am fost informat că ați găzduit pe invitatul meu, a spus el. Andrei s-a uitat la poză și a recunoscut chipul: era el, dar cu păr scurt, ochelari și lângă o femeie cu ochi reci. Cine e ea? a întrebat. Soția ta, Irina. M-a angajat să te găsesc.
Irina Dobrescu a intrat în apartament cu pași hotărâți, fără să îmbrățișeze pe nimeni, ca și cum ar fi verificat un obiect pierdut. Credeam că ești mort, a spus cu o voce rece. Andrei a cerut să afle adevărul: Ce s-a întâmplat cu mine?. Irina a dezvăluit că un an în urmă a plecat într-o expediție în rezerva naturală pentru a studia o specie rară de plantă cu potențial medicinal. A dispărut după trei zile, iar toată lumea l-a crezut mort. Pavel Dima, un coleg gelos, l-a acuzat de falsificare a datelor și a furat cercetarea. Irina a confirmat că a colaborat cu Pavel pentru a-i lua creditul.
În noaptea aceea, Andrei a scos din sertar un carnet uzat, acela cu care a fost găsit. Aceste note mi-au făcut sens azi. Am descoperit o plantă cu proprietăți unice, iar Pavel a încercat să-mi fure desc
