— Vreau o fiică — spuse Andrei, cu ochii scânteind de o speranță nedespărțită.
— Andrei, am pentru tine o misiune neașteptată, începu Dinu, întârziind o clipă înainte de a continua, — trebuie să urmărești o tânără. Îți trimit fotografia ei…
— Dar nu e cumva turele mele la serviciul de securitate? — replică Andrei.
— Îți găsesc o înlocuire, banca nu va rămâne nepăzită. E o cerere personală, sau, dacă preferi, un ordin special de la directorul sucursalei. La ora patru trebuie să fii aici…
De câțiva ani Dinu se descurca bine la bancă. I se încredință conducerea unei filiale regionale din Bacău, deși sediul principal era în Craiova. După terminarea facultății a început să livreze carduri de credit la uși, dar hărnicia lui l‑a propulsat rapid: acum avea un post prestigios, un salariu generos în lei și o vilă în cartierul de lux Pipera. Viața de familie, însă, nu fusese la fel de norocoasă.
În orașul natal, Dinu purta o relație lentă cu Maria, vânzătoarea de la librăria din centrul vechi. Se vorbeam deja de nuntă, iar la bancă necăsătorii erau priviți cu suspiciune. Într-o zi de toamnă, în parc, Maria se așeză lângă o bancă și, cu glas melancolic, spuse:
— Știi, toată lumea mă presează să mă căsătoresc cu tine. Părinții, prietenele… zic că alături de tine nu voi avea niciodată necazuri.
— Și ce e rău în asta? — întrebă Dinu.
— Nimic. Dar eu încă îl iubesc pe altcineva, pe cel din școală. Am încercat să te iubesc și eu, dar nu pot. Cred că am citit prea multe cărți de dragoste de proastă calitate.
Despărțirea îl zdrobi pe Dinu. Când i se oferise oportunitatea de mutare în București, acceptă fără ezitare, sperând să uite totul.
În noul său cămin, i s‑a alocat imediat o vilă cu două etaje. Ce să facă singur pe două niveluri? Încercă să-și aducă mama, Mirela, dar aceasta refuză categoric:
— Am trăit în casa mea din satul Dragomirești toată viața. Aici sunt îngropate părinții mei și bunicii. Nu voi pleca de lângă ei.
— E prea fraged să te gândești la moarte, mamă.
— Gândește-te la viață, la cuibul tău. Eu voi veni să-ți veghez nepoții când vor veni.
Cu rapiditate, Dinu ridică un cuib nou. La început, știrea că directorul sucursalei era necăsătorit se răspândise prin birou, iar atenția colegilor se îndreptă spre el. El, însă, rămâne rece, hotărât să nu se lase prins în relații de birou.
Într-o seară, la petrecerea unui vecin, îl întâlni pe Luminita. Tânără cu ochi blânzi și o vulnerabilitate în privire, Luminita părea să găsească în Dinu ceva familiar. Deși mărturisi că e căsătorită, el nu acordă importanță și începu să se întâlnească cu ea. Uneori rămânea peste noapte în vilă, iar seara îi găseau pe amândoi pe terasă, privind cum se aprinde noaptea, vorbind despre tot și despre nimic. Era ușor și simplu cu Luminita.
Însă acele seri nu erau dese. Problemele bancare îl țineau adesea la birou până târziu, iar Luminita lucra la fabrica de textile din Băneasa, cu ture de noapte de două ori pe săptămână. Ea se odihnea în timpul prânzului și, dimineața, își reîncărca energia.
La șase luni de la cunoaștere, Dinu îi propuse să locuiască împreună:
— Poți să dormi la mine până seara, sau poți să renunți la muncă; venitul meu ne va asigura tot ce ne trebuie. Să facem o familie. Băncile nu mai pot să mă seducă cu promisiuni false.
— Am avut deja o familie — răspunse Luminita, cu voce șoptită — și nu am fost foarte încântată de asta. Hai să așteptăm. Suntem bine așa, nu?
— Cel puțin mută-te la mine.
— Nu mă grăbi. M-am obișnuit cu singurătatea.
Dinu nu insista. Situația la bancă se înrăutățește: un angajat, Constantin, acorda credite clienților cu istoric negativ, în schimbul unor sume sub părere de recompensă. Dinu îl cheamă în birou:
— De ce ai atâta plăți eronate, domnule Constantin? Avem datorii mari.
— S-ar putea să fie o eroare a biroului de credit.
— Verificările nu arată nimic.
În final, Constantin fu concediat, lăsând în urmă un gust amar. Dinu se întreba dacă în orașul ăsta nu poți avea încredere în nimeni. Luminita, pe de altă parte, se simțea împovărată de ceva ce nu voia să împărtășească.
Într-o sâmbătă, Luminita plecă să doarmă înainte de tura de noapte, iar Dinu fu la gară să preia un colet important. Pe peron, o zări pe Luminita, grăbindu‑se să urce în tren cu o valiză mare — era clar că tura de noapte nu era prima.
Ajuns acasă, Dinu sună la fabrică. Un bărbat răspunde la telefon:
— Securitate. Ce faceți să ne sunați în weekend?
— Nu lucrați astăzi?
— Eu lucrez, fabrica nu. Nu avem tură de noapte. Cine are nevoie de paste la miezul nopții?
Dinu rămâne perplex. Duminică seara,







