– Nu au rude, așa-i? De ce i-ai adus? Păcat… Păcat să știu la cine… Noi abia ne încăpăm! Mâine sună la autoritate, ți-am spus! Să se descurce!
Ion, cu ochii roșii de furie, privea la soție. Tocmai se întorsese de la înmormântarea prietenei ei, Sorina. Nu era singură: lângă ea stăteau copiii. Nicoleta, de trei ani, și Cătălin, de treisprezece, se târau la prag, neștiind cum să reacționeze la gazda neprimitoare.
Ana îi împinse ușor pe cei mici spre bucătărie și, fără să ridice glasul, spuse:
– Cățelușe, du-te și dă-i lui Nicoleta un suc, ia-ți și ție ceva din frigider.
După ce copiii dispar prin ușă, ea se întoarse, furioasă, spre Ion:
– Nu-ți rupe inima? Sorina a fost cea mai bună prietenă a mea. Crezi că aș lăsa copiii ei în necaz? Imaginează-ți ce simt acum! Tu ai treizeci și opt de ani și încă, la orice scânteie, suni la mama ta! Cum ar fi să fii în locul lor?
– Bine, bine, am înțeles, dar nu vrei să-i lași în casa noastră? – întrebă Ion mai calm.
– Vreau! Voi cere tutoria. Nu au pe nimeni. Tatăl… nici nu e la înmormântare. Sorina a rămas fără părinți de mică. Are o mătușă, dar e bătrână și refuză să-i ia. Noi nu avem copii.
– Ana, eu sunt soțul tău, nu uita. Vrei să știi părerea mea?
– Vasile, ce s-a întâmplat cu tine? Ești un om bun, te cunosc. Altminteri n-aș fi adus copiii fără să întrebe. Te temi de cheltuieli? Vom reuși! Copiii nu-s mici. Cătălin va continua la școală, Nicoleta o vom înscrie la grădiniță. Viața noastră nu se va schimba prea mult!
– Dar mama mea! Ana! Dacă află, mă va tăia de la viață! Mereu mă mustră că nu am nepoți!
– Cred că mama ta nu ar trebui să se amestece în treburile noastre. Vasile, tot am vrut să adoptăm un copil. De ce să luăm pe altul? Cătălin și Nicoleta ne cunosc, și noi îi cunoaștem. Va fi mai ușor pentru toți.
– Poate ai dreptate, Ana. Dar noi vroiam să adoptăm un singur bebeluș! Unul! Bine, Nicoleta e mică. Cătălin e adolescent! Cu el nu poți avea probleme!
– Noi toți am fost adolescenți odată. Problemele s-au rezolvat. Am crescut și am devenit oameni decenți.
– Hai să rezolvăm pe parcurs. Să rămână deocamdată…
Ana-l săruta pe obraz pe Ion și zâmbi. Nu se îndoia de el. El era mereu așa: se certa, se plângea, apoi accepta situația și o ajuta pe soție în tot.
Ana se duse în bucătărie să pregătească cina. Gândea deja la ziua de mâine: să meargă la autoritate, să adune acte la muncă și la bănci, să strângă hârtie…
Și așa a început șirul nesfârșit de probleme și bătăi de cap. În filme, copiii orfani găsesc familie dintr-o clipă; în realitate, trebuie să obții o grămadă de documente și dovezi.
Cătălin și Nicoleta chiar au vrut să fie trimiși temporar la orfelinat. Dar Ana și Ion și-au unit forțele și au apărat dreptul copiilor de a sta cu ei. Cu Cătălin și Nicoleta nu a fost nicio neînțelegere. Fata, de vârstă mică, se distra ușor cu jucării noi și dulciuri, uitând tristețea.
Băiatul era mai greu. Ion vedea cum aproape se dezleagă să nu plângă cu voce tare. Într-o zi îl luă pe umăr, îl privi în ochi și spuse:
– Cătălin, știu că doare. Am aproape patruzeci de ani, dar nu-mi pot imagina ce s-ar întâmpla dacă mama mea ar pleca. Pentru Nicoleta trebuie să fii tare. Dacă vrei să plângi sau să strigi, spune-mi. Vom fugi undeva, nicăieri să nu ne vadă. Durerea nu trebuie ținută înăuntru. Dar Nicoleta nu trebuie să vadă, să nu se sperie. Te rog, vorbește-mi.
Cătălin începu să-l respecte pe Ion. Ana îi vedea cum plecau împreună și se întorceau ca niște prieteni buni.
Familia a trecut printr-o mulțime de controale ale autorităților. Pentru a dovedi că pot asigura copiii, soții au luat un credit. Au renovat o cameră, au cumpărat mobilier pentru copii, haine noi.
A fost nevoie de o sumă de lei pentru a înscrie pe Nicoleta la grădiniță lângă casă. Când Cătălin i-a mărturisit lui Ion că îi lipsesc prietenii de la secția de sport, soții au plătit și pentru acel abonament.
În sfârșit, toate probele au fost trecute. Copiii au fost puși în tutorie oficială. Ion a luat un al doilea loc de muncă pentru a achita datoriile.
Ana a găsit și ea un mic job: preda fizică la o școală și dă lecții de recuperare la domiciliu, pentru bani în plus. Astfel, dificultățile financiare au dispărut.
Un an a trecut. Copiii s-au adaptat la noul mediu. Au legat relații strânse cu tutorele. Nicoleta o striga pe Ana „mama” și chiar pe mama lui Ion, Vasilica, a devenit prietenă cu ei, deși la început era reticentă.
Se apropia vara și Ion a propus:
– Ce zici, să mergem la mare! Nu la Constanța, să mergem în Croația! Am găsit un pachet de vacanță la reducere. Sun imediat și rezerv.
Ana a susținut planul. Era obosită de grijile anului și voia să evadeze. Ion a pus totul în mișcare.
Într-o zi, o colegă a sunat pe Ana și a început să vorbească fără subiect. Se simțea singură. În discuție, Ana a dezvăluit că pleacă în Croația.
Colega a oftat și a zis:
– Norocul vostru e mare! Eu voi sta tot vara la țară, fără bani. Voi primi, nu? Voi primi pensii de tutorie, nu?
Ana nu a găsit un răspuns. A simțit că o privesc ca pe







