Bogați, dar fără sprijin: De ce nu dorim ajutorul bunicilor pentru avansul la prima locuință – Povestea soțului meu, Vytaut, și refuzul părinților săi în ciuda prosperității lor, când copilul nostru nu are nevoie de astfel de bunici

Părinții soțului meu sunt oameni avuți, însă au refuzat să ne ajute cu avansul pentru primul apartament: copilului nostru nu-i trebuie astfel de bunici.
Părinții soțului meu, Ionel, sunt foarte înstăriți. Trăiesc într-o vilă spațioasă în centrul Chișinăului, dețin mai multe mașini și merg frecvent în vacanțe peste hotare. Eu provin dintr-o familie modestă, dintr-un sat de lângă Orhei. Când m-am întâlnit cu Ionel și am hotărât să ne căsătorim, diferențele dintre noi n-au contat. Eram tineri, îndrăgostiți și voiam să ne facem un drum în viață prin propriile forțe. Nu ne-am gândit să cerem ajutorul apropiaților, dacă nu ni l-ar fi oferit povestește Rizelina.
Împreună cu Ionel visam demult la propriul apartament. Ne săturasem să ne mutăm dintr-o chirie în alta, mereu într-o garsonieră mică, unde ba se dezlipește tapetul, ba curge robinetul și proprietarul abia așteaptă să plecăm. Părinții lui Ionel știau de greutățile noastre, dar se comportau de parcă nu ar observa nimic. Evident că aveau bani puteau să ne susțină dacă voiau. Însă nu aveau niciun interes să facă asta.
Părinții mei locuiesc departe, în raionul Orhei. Veniturile lor sunt mici și niciodată n-am sperat la sprijin din partea lor. Cu părinții lui Ionel suntem în același oraș, dar după nuntă am decis să nu stăm cu ei doream independență. Am luat apartament în chirie, munceam fără pauză, renunțam la concediu ca să strângem bani pentru un loc al nostru. Părinții lui Ionel știau de toate acestea, dar preferau să stea deoparte.
Într-o zi am mers la ei în vizită. Soacra, ca de obicei, a început să mă întrebe când va fi bunică. Am hotărât să fiu sinceră:
O să avem un copil când vom avea și apartamentul nostru. Deocamdată nici măcar nu avem bani pentru avans.
Ea a dat din cap cu milă, fără să spună nimic. Privirea ei era goală, ca și cum vorbele mele nu ar fi avut niciun impact.
După câteva luni, am aflat că sunt însărcinată. Vestea ne-a răsturnat viața. Le-am spus părinților lui Ionel că vom avea un copil. Erau entuziasmați, ne-au felicitat și făceau deja planuri cum să se ocupe de nepot. Fiindcă eram sinceră, am întrebat direct dacă nu pot măcar să ne ajute cu avansul la apartament. Pentru copil, era foarte important să crească într-o casă sigură.
Atunci, soacra s-a schimbat la față. Cu răceală mi-a spus că nu au bani disponibili și nu pot face nimic. Asta era o minciună! Chiar cu o zi înainte, socrul se lăudase lui Ionel că vrea să cumpere un nou SUV. Se vedea clar: pentru mașini se găsește bani, dar pentru casă pentru fiul și nepotul lor nu.
M-am abținut să nu izbucnesc, dar în sufletul meu mocnea supărarea și dezamăgirea. Visul de a avea apartamentul nostru pentru a crește copilul se spulbera chiar în fața ochilor. Mi-am dat seama că va trebui să continuăm să locuim cu chirie mai departe, încercând să fim o familie unită și să nu depindem de nimeni, chiar dacă sprijinul lor ar fi însemnat enorm pentru noi.