Uite, vreau să-ți povestesc o întâmplare care parcă e desprinsă dintr-un serial de la noi, deși s-a întâmplat chiar aici, la Chișinău. Deci, judecătorul a dat verdictul după o epopee de nedescris: timp de patru zile pe săptămână, motanul Costel stă la soție, iar în celelalte trei zile pleacă la soț, împreună cu fetița lor. Divorțul? A fost declarat nul și procesul amânat pe încă un an…
Băi, să știi că asta se întâmplă des la noi, la aproape fiecare a doua familie. Și cel mai ciudat e că, de multe ori, nici nu există motive clare: nici trădări, nici dezastre, nici certuri ieșite din comun pur și simplu, la un moment dat, oamenii nu mai pot sta împreună.
Așa a fost și la ei. S-au strâns ani de mici supărări nerostite, priviri obosite, iritații care s-au adunat ca praful. Fiecare și-ar fi dorit ceva, dar nimic nu s-a împlinit. Niciunul nu putea să spună pe bune unde s-a rupt totul. Pur și simplu a devenit prea greu să mai stea alături.
Într-o seară, după ce soția, Gabriela, iarăși îi amintea cu un ton reținut cât de mult regretă anii pierduți, soțul, Dănuț, cu capul în mâini, a zis încetișor că poate ar fi mai bine să se despartă. Gen, dacă atât de rău li-i împreună, mai bine fiecare merge pe drumul lui. Pe moment, Gabriela a rămas blocată, abia a realizat ce a auzit, după care s-a lăsat pe marginea scaunului și a zis, la fel de încet, că e de acord.
De aici, totul a mers ca la carte: doi avocați, telefoane, acte peste acte, încercări stângace de a inventa un motiv de divorț pentru judecător. N-aveau nici măcar unul decent. Legal, trebuia să divorțeze, dar în realitate nimeni nu avea de ce să se lege. Dănuț s-a mutat într-o cameră mică pe la Buiucani, a promis să dea pensie alimentară pentru fata lor, Doina, care avea opt ani, iar apartamentul și ce-au strâns împreună au rămas la Gabriela.
Avocații își băteau capul, că na, în fața judecătorului trebuie explicații: motive, nemulțumiri, certuri. Dar nici vorbă de așa ceva. Pur și simplu, nu mai puteau să fie împreună, și atât. Părea un caz plictisitor și nereușit… până când discuția a ajuns la motan.
Motanul lor Costel, un boț pufos și tupeist care se credea buricul pământului. Îl adusese cândva Dănuț, dar îl hrănea și-l alinta Gabriela. El, grijuliu, îl scotea în parc la Valea Morilor, îl alerga, de ajunsese motanul dependent de plimbări. Ajunsese să-și ceară singur ieșirile și abia aștepta weekendurile. Acolo îl întâmpinau alte feline și putea să-și arate coada în fața câinilor. Pe Dănuț îl iubea pentru aventuri, pe Gabriela pentru bunătăți. În schimb, cu Doina era indiferent, așa cum era și ea cu el.
La avocat, Dănuț a zis clar: îi lasă Gabrielei totul apartament, lei, mașină, numai să-i dea lui motanul. Gabriela, la rândul ei, fusese gata să renunțe la bani și la mașină, doar că motanul nu-l ceda.
Și de aici a pornit balamucul. Încăpățânări, supărări vechi ridicate la suprafață, război pe față nici unul nu voia să lase de la el. În sfârșit avocații au simțit că merită onorariul, că aveau cu adevărat pentru ce lupta.
Povestea a devenit virală tocmai pentru cât de absurdă era. În ziua procesului, sala era arhiplină, lumea asculta și pe coridor la difuzoare. Judecătorul, un bărbat înalt cu păr alb și mustață generoasă, nu-și putea găsi cuvintele între acte, râs și tuse. Când și-a revenit, a cerut liniște și a dat startul la circ.
Avocații se certau de ziceai că apără Moldova la Haga. Lumea râdea, judecătorul amenința că evacuează sala. După două ore, a dat decizia: patru zile motanul stă la Gabriela, trei la Dănuț, împreună cu Doina; divorțul nu se recunoaște, termenul se amână cu un an.
Nimeni nu era mulțumit. Dănuț nu se așteptase să trebuiască să-și mute copilul la el, camera lui era prea mică. După proces, i-a propus Gabrielei să meargă la o cafea să discute normal. Și, surpriză, au reușit să vorbească fără reproșuri sau certuri. Au căzut de acord: el va veni doar în weekend, să-i ia pe Doina și Costel la plimbare, la parc. Toți s-au împăcat cu ideea.
Sâmbăta viitoare Gabriela i-a dat un cec cu toți banii de pe cont. Dănuț a citit, l-a întors și a zis să păstreze ea, că se descurcă. După o săptămână, Gabi singură stătea pe bancă-n parc și râdea de bucurie uitându-se la Dănuț, Doina și Costel, fericiți pe iarba umedă.
În a treia săptămână, omul vine cu o sticlă de vin de coacăze și un buchet de flori. Se fâstâcea, îi întindea cadoul. Gabi a glumit că pare să fi uitat cum se face curte și l-a invitat înăuntru. După primul pahar, Dănuț s-a albăstrit la față, s-a sufocat și a căzut pe jos. Gabi, care de altfel era asistentă medicală, a realizat pe loc: făcuse o reacție alergică gravă la vinul care, de fapt, era cu portocale.
Cu ultimele forțe, l-a dus la spital, la Urgență, împreună cu polițiștii care au ajutat s-aducă un om aproape inconștient pe brațe. L-au salvat, la timp. Peste o săptămână ieșea din spital slăbit dar viu. Gabi cu Doina au zis clar: nu-l lasă singur, să rămână măcar o săptămână la ele.
Săptămâna s-a prelungit, a devenit lună, după care nimeni nu-și mai amintea de camera lui de la Buiucani. Un an mai târziu, s-au adunat din nou la proces. Judecătorul s-a uitat lung la ei și i-a întrebat dacă mai au reclamații. Avocații abia așteptau, dar amândoi s-au ridicat și-au zis că nu au nimic de împărțit. Gabi ținea discret mâna pe burtică era însărcinată.
Judecătorul abia s-a abținut să nu râdă și le-a spus că dacă-i mai vede vreodată în sala asta, îi trimite pe amândoi la Jilava, la răcoare, pentru batjocură față de instanță. Amândoi au dat din cap am înțeles, iar sala a aplaudat.
Ce învățăm de-aici? Indiferent cum se termină povestea pentru protagoniști, tot avocații ies mereu câștigați.
