Cel mai greu lucru când trăiești cu un cățeluș nu e ce-și imaginează lumea.
Nu e să-l scoți afară pe ploaie, pe viscol, când n-ai dormit sau când dorurile te apasă ca un nor plumburiu deasupra Chișinăului.
Nu e să refuzi drumuri pe la rude la Soroca sau invitații la o masă în sat, pentru că ți se spune: Vino, dar să nu-l aduci și pe el!
Nu-s nici firele de blană mărunțele, lipite de plapuma din lenjerie dantelată, agățate de ciubotele tale preferate sau plutind ca niște năluci în ciorba de la prânz.
Nu e să speli podeaua de trei ori pe zi, știind foarte bine că, până-ți bei cafeaua la filtru, urmele lui de lăbuțe vor apărea din nou, mocne, ca niște amprente ale unui vis.
Nici facturile la veterinar, nici spaima că ai putea rata vreun semn, vreun tresărit, vreo clipire bolnavă printre geamurile aburite de la apartamentul tău din Iași.
Nu e nici pierderea vreunui crâmpei de libertate, pentru că însăși libertatea acum e noi.
Și nici faptul că inima ta nu mai e doar a ta.
Toate astea-s iubire.
Toate astea-s viață.
Toate astea TU le-ai ales!
Ceea ce apasă cel mai greu, vine încet, ca umezeala răcoroasă ce intră-n oase la schimbarea vremii, ca vântul pe ulitele vechi din Orhei, neauzit la început, dar ajuns până-n măduva sufletului.
Într-o zi, te trezești cu o senzație ciudată:
el nu mai poate ca altădată.
Se străduiește… dar nu mai poate.
Aleargă spre tine, cum făcea mereu, dar ceva s-a schimbat, deși privirea lui, ca două prune coapte din livadă, încă e plină de dor.
În ea apare lumina aceea obosită, atât de moldovenească, care nu strigă, ci doar șoptește:
Sunt aici, dar cu fiecare zi îmi e tot mai greu.
Îți amintești cum era când l-ai adus prima oară în garsoniera ta, iarna, iar el s-a cuibărit la picioarele tale, tremurând de emoție. Și îl vezi așa cum este acum atât de al tău, atât de credincios, dăruindu-ți tot.
El mereu a avut încredere în tine:
că vei fi acolo,
că-l vei ajuta,
că-l vei salva.
Și tu ai făcut-o.
Dar acum, de bătrânețe nu-l mai poți salva.
Durerea cea mai mare e să știi că, pentru tine el a fost mereu mângâierea
dar tu ai fost pentru el TOT:
viața lui întreagă,
cerul și norii lui,
toată speranța lui de sub soarele de peste Nistru.
Iar tu nu ești pregătit.
Nu ești pregătit să dai drumul.
Nu ești gata să privești cum se stinge acela care ți-a arătat dragostea fără hotar, așa cum bunica ți-o povestea pe prispă.
Apoi vine liniștea.
Liniștea grea ca ceața din zori pe dealurile de la Sălcuța.
Locul gol de pe perna brodată.
Castroanele care nu vor mai fi niciodată lustruite de limba lui jucăușă.
Și inima ta, cioburi-mărgele pe covorul bătrânesc.
Și tot ieși pe afară,
dar fără el.
Și simți cum buzele murmură spre vântul prăfuit:
Hai, vino, Mitică al meu, vino
Dar dacă aș întoarce timpul,
l-aș alege iar.
Aș lua iar oboseala, dorul, dăruirea.
Fiindcă iubirea asta e adevărată.
Să ai un câine e ca și cum ai aprinde un foc în inimă.
Un foc domol ce te încălzește veșnic,
chiar și după ce el nu mai e pe lângă tine.
Căci câinele are o singură menire pe acest pământ:
să-ți dăruiască inima lui toată.







