Am acceptat să am grijă de copilul celei mai bune prietene, fără să știu că era copilul soțului meu.
Acum patru ani, prietena mea cea mai bună a rămas însărcinată. În acea perioadă, viața mea era liniștită eram măritată, aveam stabilitate și o casă primitoare în Chișinău. Ea însă era singură, fără niciun sprijin, și nesigură pe viitorul ei. Într-o zi m-a sunat plângând și mi-a mărturisit că nu știe ce să facă cu micuțul, că trebuie să muncească pentru a plăti chiria și nu are pe cine să lase copilul. M-a rugat să o ajut. Mi-a spus așa:
Tu ești singura persoană în care am încredere cu adevărat.
N-am stat pe gânduri. Era prietena mea din copilărie, Irina. O cunoșteam de când eram la grădiniță, în satul bunicilor din Orhei.
Inițial, Alexandru, băiețelul, stătea la mine doar câteva ore pe zi. Apoi a început să petreacă zile întregi în apartamentul nostru. Îi făceam baie, îl hrăneam, îl adormeam la pieptul meu. Soțul meu, Andrei, era de asemenea prezent. Se juca cu băiatul, îl ducea în brațe prin parc, îi cumpăra jucării de la piața centrală. Mi se părea firesc, chiar tandru.
Irina venea des la noi în vizită. Uneori rămânea la masă. Mai discutam cu Andrei în bucătărie, în timp ce ea era cu copilul în dormitor. Niciodată nu mi s-a părut ciudat. Aveam încredere totală în amândoi. Nu mi-am pus nicio clipă problema că ceva nu ar fi în regulă.
Cu timpul, au început să apară semne pe care azi le văd atât de clar. Alexandru semăna izbitor cu Andrei aceeași formă a nasului, același zâmbet de copil. Îmi spuneam că poate doar mi se pare. Într-o zi, jucându-se, Alexandru mi-a spus mama. Irina a râs și a zis că e firesc, copiii mai încurcă rolurile. Am râs și eu, preferând să nu dau importanță.
Totul s-a prăbușit într-o zi când Alexandru a făcut febră mare. Irina era plecată la Bălți și nu răspundea la telefon. Speriată, l-am dus la spital. Andrei a venit cu mine. La recepție au cerut datele tatălui. Fără să fie întrebat, Andrei și-a spus numele complet.
Am simțit atunci ceva straniu. L-am întrebat pe drum:
De ce ai spus asta?
El a răspuns:
Am fost îngrijorat am reacționat instinctiv.
Dar fața lui spunea altceva.
Când am ieșit din spital, în parcarea din față l-am întrebat direct:
Alexandru este copilul tău?
A negat, a zis că sunt nebună, că nu pot să cred așa ceva. Dar am pus aceeași întrebare iar și iar. A tăcut. Și-a plecat capul. Liniștea lui mi-a spus totul.
În acea seară am chemat-o pe Irina. Când a ajuns, am întrebat-o fără ocolișuri:
Copilul e al lui Andrei?
A început să plângă și a rostit da. A spus:
N-am vrut niciodată să te rănesc.
I-am răspuns:
M-ai lăsat să cresc copilul vostru, fără să știu adevărul.
Mi-a mărturisit că atunci când a rămas însărcinată, el a rugat-o să nu-mi spună nimic. I-a promis că va avea grijă de copil, dar fără ca eu să aflu. Așa a făcut. Băiatul era în casa mea, eu îl vegheam, îl iubeam, plăteam totul din salariul meu de învățătoare cam 8500 de lei pe lună.
În seara aceea, am înțeles de ce copilul petrecea atât de mult timp la noi, de ce Andrei era dedicat fără ezitare, de ce Irina avea încredere maximă. Eu eram dădaca, aproape mama băiatului soțului meu.
Bucata mea de suflet s-a rupt.
În aceeași săptămână am hotărât: divorț. Am pierdut și prietena, și soțul. Nu mă puteam întoarce. Nu era vina copilului știu asta. Dar nu am mai putut să-l văd.
Astăzi locuiesc singură, liniștită, în apartamentul meu din Chișinău, fără acei oameni care m-au trădat. Uneori viața ne pune la încercare în moduri neașteptate, și abia după ce rămânem singuri învățăm să ne prețuim pe noi înșine și să cerem adevăr de la cei din jur. Adevărul doare, dar merită mai mult decât orice trădare ascunsă.
