Bună dimineața, iubita mea. Povestea unui tată care a învățat să fie puternic pentru fiii săi gemeni, după ce și-a pierdut soția, dar nu a încetat niciodată să-i vorbească și să o iubească

Bună dimineața, draga mea.
Bună dimineața, draga mea.
M-am trezit, ca de obicei, cu un minut înainte să sune ceasul. O deprindere rămasă din armată. Am trecut din pat direct pe podea. Fără să deschid ochii, am făcut câteva flotări. Sângele a început să circule, alungând ce mai rămăsese din somn.
Mă duc să-i trezesc pe băieți, Ilinca.
Băieții, adică gemenii mei de zece ani, dorm în camera de alături. Două copii în miniatură ale mele, cu gura întredeschisă amândoi, de parcă visau același vis.
Noaptea asta nu prea a mers căldura prin casă, așa că am hotărât să sar peste alergarea de dimineață. M-am uitat cu drag la trupurile băiețeilor, care încep să semene cu niște tineri sportivi.
Eu, la vârsta lor, eram opusul: slab, încovoiat, stângaci. Timiditatea mea era confundată mereu cu lașitatea de către colegi. Învățatul era floare la ureche, dar nu și să trec peste răutățile din clasă. Nu știam să răspund, știam că-s mai slab. La sport trăgeam din răsputeri, dar profesorul de educație fizică mereu făcea glume proaste pe seama mea. Iar cu sporturile, mama avea vorba ei:
Eu nu te-am crescut ca pe un băiat cuminte de familie ca să te duci să-ți spargi nasul la antrenamente.
Timiditatea mă ținea și pe loc. Visul de a fi puternic mai pierduse o tură. În general, mama era rar autoritară, mai mult era plină de grijă, blândețe, și mângâiere. Poate de aceea am și fugit în armată imediat după liceu. După doi ani m-am întors alt om: bărbat antrenat, sportiv cu potențial. Băiatul sensibil și speriat s-a transformat într-un candidat serios la titlul de maestru la box. Ceea ce a întristat-o tare pe mama, dar a bucurat pe cei de la Institutul de Educație Fizică, unde am decis să-mi continui cariera sportivă.
Anii de facultate mi-au deschis drumul către o viață nouă: competiții, cămin, prieteni noi. Altă bătaie de cap: fetele. Cu tot cu rezultate la box, timiditatea nu m-a părăsit. Nici la douăzeci de ani nu puteam aborda o fată mai ușor ca la zece. Până când am cunoscut-o pe ea.
Ilinca era vedeta institutului. Campioană la sărituri în apă, slăbuță, blondă cu ochii verzi. Deșteaptă, mereu zâmbitoare, dar tăcută, parcă desprinsă din altă lume. Tocmai de aceea i se dusese vorba că ar fi Fata de pe altă planetă. Ne-am împrietenit de la prima discuție.
Cu ea era ușor. Plimbam ore în șir, fără să spunem mare lucru. Ne țineam pumnii la concursuri. După primul sărut, i-am cerut mâna.
Nunta marțienilor am sărbătorit-o cu tot anul. Ne iubeau toți pentru bunătatea și deschiderea noastră.
La un an, Ilinca a luat academicul era însărcinată. Eu, seara, mă duceam la Gara de Nord, să descarc marfă, ca să aduc ceva în plus acasă. Ciudat, dar abia atunci am simțit că sunt cu adevărat puternic. Nu din cauza sacilor grei, ci fiindcă știam: pot orice, pot întreține o familie, pot să fiu tată pentru copii. Sunt tare, am pentru cine.
Ilinca își făcea griji, dar doctorul o liniștea:
Pot să vă dau o veste proastă numai dacă nu vă plac copiii: la dumneavoastră totul e dublu veți avea gemeni.
Noaptea, visam împreună, ne imaginam cum vor fi copiii, cum vom fi noi după ani, ce casă vom avea la Marea Neagră… Dar altul e rostul nopții să visezi.
Înainte de naștere, Ilinca m-a prins de mână, m-a privit în ochi și m-a rugat:
Promite-mi, orice s-ar întâmpla, că nu-i vei lăsa niciodată…
M-am blocat. Am vrut să mă supăr, dar privind-o, doar am dat din cap. A doua zi au început contracțiile. Nașterea a fost lungă, grea. Aproape o zi, Ilinca a stat fără cunoștință, medicii nu găseau sursa hemoragiei. Când au găsit, era prea târziu.
Nici nu țin minte ce-a fost cu mine noaptea aceea. Totul a trecut ca prin ceață. M-am trezit spre dimineață, pe un hol la Gara de Nord, ud leoarcă. Îmi era greață, capul mă durea. Alcoolul încă îmi era în sânge, dar brusc m-a trezit un singur gând: cineva mă așteaptă acasă. Doi de fapt.
Am terminat bine institutul, dar la concursuri nu am mai mers. Comitetul sportiv mi-a dat apartament, acolo m-am mutat cu băieții. La început, m-a ajutat mama, apoi, băieții s-au mărit și am rămas noi trei. Predau câteva secții de sport la CSM, dar după ce băieții au intrat la școală, m-am transferat ca profesor chiar la ei. La Gara de Nord tot mai merg ce salariu să ai ca profesor de sport? Măcar nu mai car nimic, de câțiva ani sunt șef de schimb.
Cu timpul, viața s-a așezat, dar în suflet mi-a rămas o greutate: parcă aș vrea să mă descarc, dar de când nu mai e Ilinca, simt că-s mut.
O vreme, prietenii m-au tot scos la întâlniri, poate-mi găsesc pe cineva. Dar nu rezistam nici o oră. Una mă uită cu ochii ei ca ai Ilincăi, alta își aranjează părul ca ea…
Pe urmă am început, noaptea, să-i vorbesc singur. Mă enervam că-i vorbesc, dar nu o simt lângă mine. Pe urmă m-am obișnuit. Îi povestesc, o întreb, uneori chiar o cert. Uite, și aseară, băieții mi-au zis fericiți că la teză au ieșit cel mai bine:
Le-am zis că nu e frumos pentru un bărbat să se laude. Și nici nu e rușine să ai note bune. Dar mie-mi venea să urlu de mândrie. Cresc copii buni, deștepți, curați Știi, Ilinca, antrenorul meu din armată zicea: curajul e arta de a-ți ascunde frica. Și eu mă tem să îi laud prea mult, să nu le arăt slăbiciunea. Parcă nici că-i iubesc n-am știut să le spun… Dar ei știu, Ilinca?
Atunci, mi-a venit să-i strâng în brațe, să le spun cât de mult îi iubesc, cât îmi sunt de dragi Dar n-am vrut să-i trezesc era noapte.
În bucătărie e răcoare de dimineață. Mă uit pe fereastră la termometru: minus cinci grade. O iarnă frumoasă, uscată. Doar zăpada tot nu se arată. O văd pe vecina de la etajul doi, măturând curtea. Ori mi s-a părut, ori vorbește singură? În cameră dau buzna băieții mei. Cel mare, cel cu cinci minute mai vârstnic, pune ceai la fiert. Cel mic pregătește tigaia azi e rândul lui să facă micul dejun pentru familie.
Dintr-o dată, unul îl înghiontește pe celălalt, vin amândoi la mine, mă cuprind și-mi zic:
Tată, știm că tu mai vorbești cu mama Spune-i că nu ne aducem aminte prea bine de ea, dar o iubim tare mult. Și pe tine, tată
Azi, poate pentru prima dată în atâția ani, am simțit că nu sunt singur. Poate nu o să pot vorbi ușor despre sentimente, dar știu că, prin băieții mei, curajul are multe chipuri. Cel mai important e să iubești fără să-ți fie teamă să o arăți.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 + nineteen =

Bună dimineața, iubita mea. Povestea unui tată care a învățat să fie puternic pentru fiii săi gemeni, după ce și-a pierdut soția, dar nu a încetat niciodată să-i vorbească și să o iubească
Szilveszter előestéjén anyukámmal bementünk a “Játékszigetbe”… Ott láttam egy rémesen tetsző piros, kötött ruhát – élénk kék szegéllyel az alján és az ujjain. Apróságért jöttünk, talán girlandot vagy csillagszórót venni… De én addig könyörögtem anyának, míg fel nem próbálhattam a ruhát – és mintha rám öntötték volna! Egyből elképzeltem, hogy az ünnepségen abban lát majd az osztályban az a fiú, aki nagyon tetszett. Majdnem sírtam, annyira nem akartam levenni a ruhát. Anyukám ezt látva mondta: „Mindjárt fizetést kapok, izé, vigyük el.” Hazafelé madarat lehetett volna velem fogatni. Lakást díszítettünk, fát öltöztettünk – de a hűtőben csak jég és egy kis vaj maradt. Türelmetlenül vártuk a fizetést, de 31-én, amikor anyám hazaért a munkából, mondta: nem kapták meg időben, elhalasztották. Anyu szeme könnyben állt, hangja tele csalódottsággal és szégyennel, amiért “ünnepi asztal” nélkül hagyott. De én valahogy egy cseppet sem voltam bánatos. Ünnepi hangulatban ültem a tévé előtt, néztem az újévi filmeket, amiket egész évben csak ilyenkor adtak. Közben anyu főtt krumplit készített vajjal és reszelt répát cukorral – ennyiből állt a vacsora. Leültünk, és anyu sírni kezdett, én meg próbáltam nyugtatni, de végül én is vele sírtam – nem vacsora miatt, hanem mert annyira sajnáltam őt. Estére összebújtunk a díványon, ünnepi koncertet néztünk, közben éjfélt ütött az óra. A szomszédok pezsgős poharakkal ordibáltak, énekeltek a folyosón, csak mi nem mentünk ki. Egyszer csak csöngetnek, hosszan, türelmetlenül. Anyu ajtót nyit, ott áll Kati néni, a morcos szomszédasszony, aki mindig morog rám valamiért: hol a lépcsőt nem mostam fel, hol túl hangosan szaladgálok. Nemsokára szó nélkül benyomul hozzánk, végignéz a szerény vacsoránkon, majd elmegy. 20 perc múlva már nem csöngetnek, rúgják az ajtót! Anyu megtiltja, hogy ajtót nyissak, kimegy maga – egyszer csak begurulhoz a lakásba Kati néni, teli szatyrokkal, dobozokkal, üvegekkel, hónalja alatt pezsgő. Leparancsolja anyut, hogy ne bámuljon, pakolni kezd: saláta, felvágott, uborka, főtt csirke, cukorka, még mandarin is kerül az asztalra. Anyu már megint sír, de már örömében. Kati néni lehülyézi, megtörli az orrát a hatalmas kabátujjával – aztán megy is tovább. Újév után Kati néni továbbra is őrmesterkedett mindenkin a házban, sosem említette azt az estét… És amikor évekkel később az egész lépcsőház eltemette Kati nénit, akkor derült ki, hogy mind szerettük a “vén zsörtölődőt”, és mindenkinek segített valamiben, valamikor…