Ajuns acasă în jurul orei opt, am găsit masa pusă pe masă în sufrageria mică a apartamentului nostru din București. Ana, soția mea, pregătea cina cu atenție, iar eu simțeam că trebuie să deschid o discuție pe care știam că nu va fi ușoară. Am început cu Trebuie să-ți spun ceva. Ea nu a răspuns și a revenit la treburile din bucătărie, iar în ochii ei am din nou citit durerea ce nu se mai poate ascunde.
Am căutat să continui, dar cu un cuvânt mi-a ieșit în gura: Trebuie să divorțăm. Ana a întrebat doar De ce?. Nu am putut să-i dau un răspuns, am fugit de acea întrebare.
Furia a înnebunit-o. A început să țipe, aruncând în mine tot ce avea la îndemână. Nu ești bărbat! a strigat. Nu a mai rămas nimic de spus. M-am retras în dormitor, am căzut în pat și am stat cu ochii închiși ore întregi, auzind lacrimile ei ce se revărsau în liniștea nopții. Îmi era greu să-i explic că totul dintre noi s-a spulberat, că nu mai simt dragoste, că doar o milă rămâne și că mi-am oferit inima alteia, pe Elena.
A doua zi am adus toate actele pentru divorț și pentru împărțirea bunurilor. Am lăsat-o pe Ana cu casa, cu mașina și cu 30% din acțiunile firmei mele. Dar ea a zâmbit amar, a rupt actele și a spus că nu-i trebuie nimic de la mine. Apoi a început să plângă din nou. M-a surprins și înima sălbatică a amintirilor din cei zece ani de căsnicie, dar reacția ei a întărit hotărârea mea.
În acea seară am ajuns târziu acasă, am sărit peste cină și m-am aruncat direct în pat. Ana stătea la birou, scriind ceva. M-am trezit în miezul nopții și am găsit-o încă așezată la masă, cu penelul în mână. Nu-mi mai păsa ce făcea; legătura dintre noi se destrămase complet.
Dimineața, Ana mi-a spus că are condiții pentru divorț. Vroia să păstrăm relații bune pentru cât timp putem, argumentând că fiul nostru, Andrei, avea examene importante în școală și că o despărțire brutală i-ar zdruncina sistemul nervos. Era greu să refuz. A doua condiție părea absurdă: să o port în brațe în fiecare dimineață, pe parcursul unei luni, și să o duc la poarta blocului, ca să-i amintesc cum, la nuntă, am adus-o în noua mea casă.
Nu am contestat. La birou am povestit cerința Anei lui Elena, care a răspuns cu sarcasm că este o tentativă jalnică a soției mele de a mă manipula pentru a mă întoarce acasă.
În prima zi, când am ridicat-o pe Ana în brațe, am simțit o rușine apăsătoare. Suntem deveni străini unul pentru celălalt. Fiul nostru a sărit în sus și a strigat: Tata poartă mama! Ana, cu voce șoptită, mi-a zis: Nu-i spune nimic. L-am lăsat pe scara blocului și am dus-o la stația de autobuz.
A doua zi totul a decurs mai natural. Am observat, cu surprindere, ridurile fine și câțiva fire de păr alb pe fruntea ei, semne ale anilor de grijă și căldură pe care i-a revărsat în căsnicia noastră. Mă întrebam cum am putut să-i răsplătesc tot ce a făcut.
Încet, a început să apară o scânteie între noi, care s-a făcând tot mai puternică zi de zi. Am observat, de asemenea, că Ana devenea din ce în ce mai ușoară de suportat. Nu am spus nimic Elenei.
În ultima zi, am găsit-o lângă dulap, plângând de cât de mult slăbise în ultima vreme. Era într-adevăr mult mai subțire. Fiul nostru a intrat și a întrebat când va avea ocazia să vadă tata purtând mama în brațe, ca și cum ar fi fost o tradiție. Am ridicat-o, simțindu-mă ca în ziua nunții. M-a îmbrățișat ușor la gât. Singurul lucru ce-mi tulbura mintea era greutatea ei.
Am așezat-o pe podea, am luat cheia mașinii și am fugit la birou. Lângă Elena i-am spus că nu vreau să divorțez, că sentimentele noastre s-au răcit doar pentru că am încetat să ne mai acordăm atenție. Elena m-a lovit cu palma și a plecat în lacrimi.
Dar eu știam că mai mult îmi doream să-mi revăd soția. Am ieșit din birou, am intrat în cea mai frumoasă florărie din Chișinău și am cumpărat un buchet superb. Vânzătorul m-a întrebat ce să scriu pe card, iar eu am scris: Fericirea mea va fi să te port în brațe până la ultima suflare.
Am ajuns acasă cu inima ușoară și un zâmbet pe buze. Am urcat scările și am intrat în dormitor. Ana stătea întinsă pe patera moartă.
Mai târziu am aflat că lupta cu cancerul o înfrângea de luni de zile, cu o tărie pe care nu mi-a lăsat să o văd. Nu mi-a spus nimic, iar eu eram prea absorbit de relația cu Elena. Ana a fost o femeie înțeleaptă: a creat toate condițiile de separare ca să nu devin un monstru în ochii fiului nostru.
Sper ca povestea mea să servească de lecție cuiva, să-l învețe să lupte pentru familie. Mulți se dau bătuți, neștiind că victoria e la un pas distanță.
