Soție de băiat de mamă: să trăiești într-o casă după regulile soacrei, nu mai pot!
Am ajuns să mă mărit cu un băiat de mamă în toată regula. Și acum, în apartamentul nostru, totul trebuie să fie ca la mama acasă iar eu simt că-mi pierd mințile!
Nici acum nu înțeleg cum am putut să las lucrurile să ajungă aici. Cum de n-am văzut, în spatele aparențelor serioase și al celor treizeci și opt de ani, un simplu băiat crescut la poala mamei. Din afară, părea un bărbat matur, hotărât, chiar carismatic. Divorțat, trăia departe de mama, avea chiria lui. Eram convinsă că e un adult adevărat. Dar maturitatea era doar fațadă, ca o măști vechiă agățată într-un colț de oglindă.
Și eu avusesem înainte o căsnicie eșuată primul soț era ca un copil, stătea toată ziua cu ochii în calculator, nu se atingea nici măcar de ideea de muncă. După ce am divorțat, mi-am jurat: data viitoare, aleg un bărbat mai în vârstă. Dar vai, vârsta nu-i niciun talisman al înțelepciunii…
Pe soțul actual l-am cunoscut… prin mama lui. Lucraiam cu ziua la un butic. Ea era clientă veche simpatică, mereu cu vorbă bună, zâmbitoare. Îmi zicea: Ce noroc pe cine te va avea noră! Și apoi a început să vină și fiul ei, mă curta cu ritualul bătut în cuie, ca la carte. Am crezut în atenția lui, în stabilitate, în seriozitate. Ne-am căsătorit. Ne-am mutat la el, în vechiul său apartament din Chișinău.
Primul șoc? Interiorul. Totul în stilul anilor 80: tapet verzui, covor persan pe perete, cristal pus la loc de cinste în vitrină, mobilă veche ca o poveste spusă a treia oară. Am încercat, timid: Nu putem să schimbăm și noi ceva? Să mai dăm o culoare, să fie un pic… altceva? S-a uitat la mine de parcă voiam să incendiez casa: Ești nebună? Mama a ales fiecare lucru. Cum să aruncăm? Până și covorul de pe perete era tabu. Când am încercat să-l dau jos, s-a purtat de parcă smulgeam inima mamei…
Și apoi, mai rău. N-aveam voie să folosesc veselă din dulap, că nu se mai găsește așa lucru în ziua de azi. Verba cu verba, vorbe scoase direct de la soacră. Bineînțeles că ea a apărut tot mai des, invitată cu brațele deschise de băiatul ei.
De fiecare dată când intra, începeau lecțiile: de ce mop în loc de mătura cu coadă scurtă? Ce-ai avut cu covorul? Și, mereu să fie ca la mine acasă, așa e cel mai bine pentru băiatul meu. Și apoi bucătăria: Supă de pui se face NUMAI cu tăieței făcuți în casă, altfel el nici nu gustă! Într-o zi n-am mai răbdat: Și o să-i aduceți și medicamentele când se îmbolnăvește? Nu-i mâncare, e rețetă de ulcere!
Mi-am făcut curaj să schimb un scaun soacra: Tu aici ai venit cu mâinile goale! Aha, trebuia să-mi aduc dulapul de acasă? Și eu muncesc. Chiar dacă vând haine acum, vreau să urc mai sus cu timpul. Soțul meu câștigă bine, nici vorbă să nu plătească întreținerea. De ce să n-am și eu un cuvânt în casa asta?
Iar el… Pe zi ce trece, seamănă tot mai mult cu maică-sa. Recent, mi-a zis senin: Ai putea să te uiți la seriale românești, ca să ai ce discuta cu mama. Simt că nu mai pot. Oricum, mama lui stă toată ziua la noi, parcă ar avea abonament. Îmi spune cum să calc, cum să frec dușumeaua, cum să închid dulapurile.
Nu pot zice că e rea. Nu. E doar… prea mult. Prea peste tot, prea stăpână pe toată casa. Iar el nu vede nimic rău în asta. Pentru el, totul e la locul lui. Pentru mine, e claustrofobie. Nu vreau să devin umbra soacrei. Vreau propria mea viață, propria ordine în casa mea.
Da, n-am adus bani. Da, apartamentul nu-i pe numele meu. Dar am pus suflet aici. Refuz să las viața să se strâmbe sub greutatea mobilierului retro, regizat de soacră.
Vreau un copil. Dar nu vreau să-l cresc cu modelul acesta de familie. Nu vreau să preia dictatura mamei, ca soțul meu. El nu mai e copil, gata. E momentul să înțeleagă: când te căsătorești, te desprinzi. Iar dacă nu înțelege… poate trebuie să plec eu. Să nu fie prea târziu când mă trezesc.
