Într-o dimineață de iulie, când soarele abia se ridica și drumul DN8 era încă gol de camioane, Ana pleca din Iași la volanul vechiului său Dacia Logan, strâns ținând volanul ca și cum mașina ar fi putut să se întoarcă dintr-o dată. Pe locul pasagerului se așezase Mădălina, cu un termo de cafea și un săculeț cu sandvișuri lângă picioare. În portbagaj zumzăiau pastilele pentru tensiune, iar lângă ele zăceau actele mașinii și un buletin de service proaspăt.
Ești sigură că poți conduce? întrebă Mădălina, ajustând centura. Dacă nu, pot prelua eu.
Sunt bine, răspunse Ana și apăsă ușor accelerația. Și cu epuizarea ta, cum spuneai tu, nu e de grijă.
Mădălina închise ochii, dar nu se supăra.
Nu am o fractură, dar sistemul nervos îmi dă bătăi spuse ea. Și psihologul a zis că schimbarea peisajului e benefică. Deci sunt în terapie.
Cuvântul psiholog încă îi părea ciudat Anei. Abia învățase să rostească cu încredere cuvântul divorț. Douăzeci de ani de căsnicie se sfărâseră în urma unui cuvânt rostit de judecător, iar acum parcurgeau drumul spre Vâlcea alături de o prietenă veche din facultate, încercând să nu se gândească la casa de la care nimeni nu o așteaptă.
Unde vrem să ajungem? întrebă Mădălina. Ai un plan sau vrei să te lași purtată de noroc?
Un plan vag, încruntă ușor Ana. Vâlcea, apoi Botoșani, să ne oprim la verișoara mea. După aceea, vom vedea cum ne simțim. arătă spre o hartă din genunchi. Nu caut ceva complicat, doar…
Nu termină propoziția. Mădălina înțelegea ce înseamnă doar. Să iasă din apartamentul în care fiecare obiect îi amintea de fostul soț. Să se convingă că viața nu se termină la ușa primăriei.
Vreau să-mi schimb aerul, completă Mădălina. Și să nu mai sar la fiecare mesaj de la birou.
Mădălina părăsise agenția de publicitate cu trei luni în urmă. Până atunci, trăise nopți în birou, certuri cu clienți și strategii pentru branduri de care nu era deloc pasionată. Într-o zi, s-a simțit înțepată la gât în drum spre serviciu și plângea fără motiv seara. Medicul a diagnosticat epuizare și i-a recomandat să-și regândească stilul de viață.
Ești sigură că nu e o fugă? a întrebat Ana la telefon.
Ce-ar fi dacă ar fi? răspunse Mădălina. Poate chiar am nevoie de o fugă.
Așa s-a născut ideea călătoriei pe șosea. Mădălina dorea libertate, spontaneitate, drumuri necunoscute. Ana prefera orare clare, opriri prevăzute și benzinării cu toalete curate. Au decis să încerce să le combine.
Pe lângă fereastră treceau câmpuri verzi, sate izolate și semne cu Café cu ciorbă și Grătar la șezut. Radioul alterna știri și melodii ușoare. Ana se surprindea bucurându-se de simpla mișcare. Drumul îi spunea să uite certurile din instanță și apelurile cu copiii prin video.
Hai să punem muzică mai veselă, ceru Mădălina. Altminteri se vor întâmpla veștile și tot se va strica.
Ana schimba postul și pornea un cântec pop vechi, acela cu care dansaseră la balul de absolvire. Mădălina chicoti și începu să cânte. Pentru Ana ceva se dezghea.
La prânz, s-au oprit la o han cu panou șters Căminul. Interiorul mirosea a cartofi prăjiți și ciorbă de burtă. La tejgă, o femeie în șorț spăla paharele. În față, două camioane și câteva mașini stăteau parcate.
Vom comanda ciorbă și sarmale, spuse cu încredere Mădălina. Și ceai din ceainic.
Eu doar salată și supă, adăugă Ana, menținându-se la volan.
Au luat loc la fereastră, iar Mădălina scoase din rucsac hârtii de drum, un carnet pentru impresii și un stilou.
Să facem așa: într-o zi urmăm planul tău, cu cazare la rude; în a doua, improvizăm. Dacă vedem semn spre lac, dăm întors. Dacă zăbim la un muzeu de încălțăminte, mergem.
Ana ridică din sprâncene.
Nu-mi place improvizul. S-ar putea să ajungem într-un loc fără hotel.
Atunci vom vedea, zâmbi Mădălina. Poate că în acel loc necunoscut vom găsi cel mai bun prăjitură din viața noastră.
În acel moment le adusera mâncarea. Ana lăsă dezbaterea și, cu furculița în mână, se gândi la coliziunea a două moduri de viață: Mădălina mereu căutând interesul, schimbând joburi și orașe; Ana clădind un cămin, economisind pentru reparații și căutând stabilitate.
După masă au repornit pe drum. Soarele urca, iar mașina se încălzea. Ana deschise puțin geamul și simți aerul cald pe obraz. Drumul era lin, cu puține depășiri și câteva stații de poliție.
Uite, pare un indicator spre Volga. Stațiune la râu. Hai să ne oprim și să ne scufundăm.
Mai avem două ore până la Vâlcea, răspunse Ana. Am promis verișoarei să ajung la seară.
Sună-i un telefon, spune-i că întârziem. Suntem în concediu, nu la serviciu, replică Mădălina.
Ana strânse volanul și se înfurie de atitudinea lejeră față de planurile ei.
Oamenii ne așteaptă. E indecent.
Și ce e indecent să trăiești după un program care nu-ți mai servește? întrebă încet Mădălina.
Cuvintele o loviseră pe Ana. Rămase tăcută. Indicatorul de la stațiune a dispărut în urma lor.
La jumătate de oră, drumul intra în lucrare. Se circula pe un singur sens, iar maşinile se aliniaseră ca o coadă. Asfaltul era spart, iar roțile săltau la fiecare denivelare.
Redu viteza, spuse Mădălina. Pare să fie gropi.
Văd, răspunse Ana, dar gândurile îi erau încă la programul care nu-ți mai convine. Ce program mi se potrivește acum? Să locuiesc singură într-un apartament cu trei camere? Sau să închiriezi ceva mai mic? Să revin la vechiul job de contabil sau să risc o schimbare?
În față, un camion cu pietriș arunca pietricele pe șosea, zgomăind pe capotă. Ana încercă să-l depășească, dar Mădălina o opri.
Nu acum, zise, observând semnalizatorul. Nu e marcat.
Merge cam sărat, nu vom ajunge în noapte.
Ana se abătu pe banda opusă. În depărtare apăru farurile, dar distanța părea sigură. Apăsă acceleratorul, iar mașina acceleră. În acel moment roata dreaptă lovea o groapă adâncă. Un zgomot puternic o smulse de pe drum. Mașina sări spre dreapta, iar Ana strânse volanul cu forță, încercând să mențină vehiculul pe bandă, în timp ce frânea. Inima îi bătea în gât. Camionul se afla deja în spate, iar o mașină din sens opus încetini și clipi farurile.
Se opriră pe marginea drumului, rămânând în tăcere câteva secunde, respirația greu.
Suntem în viață? întrebă Ana cu voce răgușită.
Cred că da, răspunse Mădălina, dezbrăcând centura. Să vedem ce se întâmplă.
Coborâră din mașină. Soarele îi lovea în față. În dreapta se întindea un câmp, în stânga o șosea cu trafic încet. Roata din dreapta avea cauciucul rupt aproape până la jantă.
E stricat, observă Mădălina. Ai roată de rezervă?
Da, Ana deschise portbagajul, scoase cricul, cheia și roata de rezervă, mâinile tremurând.
Lasă-mă eu, spuse Mădălina. Am experiență.
Voi face singură, replică Ana, încăpățânată.
Ridică cricul, dar asfaltul denivelat făcea cricul să alunece. Ana rosti un blestem, transpirația îi curgea pe spate. Mădălina rămânea tăcută, apoi se apropie.
Ana, chiar nu trebuie să faci totul singură. Nici roata, nici viața.
Ușor de zis pentru cineva care mereu a trăit cum vrea, contraatacă Ana. Tu ai putut să pleci de la serviciu pentru că știi că vei găsi altul. Ai părăsit soțul pentru că știai că vei întâlni pe altcineva. Eu…
Se împiedică. În mintea ei apăru bucătăria unde fostul soț-și strângea lucrurile în bagaje, fața lui obosită, promisiunile de schimb tot. Nimic nu se schimbase.
Ce crezi? întrebă blând Mădălina.
Mereu m-am gândit la ce e convenabil pentru toată lumea: copii, soț, șef. Acum, când toți s-au despărțit, nu știu ce vreau, în afară de a ajunge la Vâlcea conform planului.
Mădălina oftă și se așeză lângă roată.
Nu trebuie să porți totul singură, spuse ea. Nici roata, nici viața.
E ușor să spui asta pentru cineva care mereu a trăit cum vrea, replică Ana. Tu ai putut să renunți la muncă știind că vei găsi altceva. Ai părăsit bărbatul știind că vei găsi altul. Eu…
Se închise. Imaginea bucătăriei, valiza lui, promisiunile de voi schimba tot i se revărsă în minte. Nimic nu se schimbase.
Ce vrei? întrebă Mădălina cu blândețe.
Vreau să fie comod pentru toți, dar azi nu mai știu ce înseamnă asta pentru mine. Doar să ajung la Vâlcea la timp.
Mădălina se aplecă și, cu grijă, începuse să desfășoare șuruburile.
Hai să facem așa, propuse ea. Împreună schimbăm roata, apoi mergem la cel mai apropiat service, verificăm cealaltă roată și de acolo decidăm ce facem mai departe, fără țipete și fără vinovații.
Tu voiai libertate, spuse Ana cu amărăciune. Iată, libertatea e să stăm pe marginea drumului cu roata străpunsă.
Libertatea nu e când totul e lin, răspunse Mădălina. E când poți alege cum reacționezi la ce nu merge bine.
Poate că cuvintele ei păreau ca de învățător, dar Ana simți un ușor ușurare în piept. Mădălina prindea cheia și începea să desfașoare piulițele.
După ce roata fu înlocuită, câțiva șoferi trecuți și claxonau în semn de susținere. Un bărbat chiar se opri și întrebă dacă au nevoie de ajutor. Mădălina mulțumi și spuse că s-au descurcat de unul singur.
În timp ce porneau spre service, Ana rămânea în tăcere, fără să pornească motorul.
Ai dreptate, murmură. Decizia a fost a mea. Aproape că ne-am pierdut.
Dar nu ne-am pierdut, răspunse Mădălina. Suntem în viață, mașina merge. E deja ceva.
Eu… înghiți. Mi-e teamă să conduc.
Mădălina o privi fix.
Lasă-mă eu să conduc, propuse. Am permis de conducere și experiență. Tu odihnește-te.
Ana ezită. Mașina fusese pentru ea un simbol al controlului. Să dea volanul înseamnă să accepte că nu totul îi stă la picioare.
Bine, dar numai până la service, acceptă în sfârșit.
Schimbară locurile. Mădălina, cu încredere, duse mașina pe drum. Ana privea peisajul din alt unghi și simțea tensiunea cum se topește, lăsată să devină oboseală.
La zece minute de la service, observară o panou Service auto, cafenea, pensiune. Mădălina viră pe coborâre. Era un mic atelier, lângă el o clădire cu semnul Cafenea Mugur.
Mecanicul, un bărbat în jur de cincizeci de ani, inspectă roata.
Nu se mai poate repara, spuse. Cauciucul e prea uzat. Mai bine punem altă roată.
Ana clătină ușor, știind că înlocuirea înseamnă costuri suplimentare după divorț.
Cât costă? întrebă.
El rosti suma. Ana oftă.
Bine, puneți.
În timp ce mecanicul lucra, intrară în cafenea. Aerul era răcoros, iar la o masă lângă fereastră stătea o familie cu copii. La televizor se difuza un show culinar.
Comandară o porție de ciorbă de burtă și ceai. Mădălina tăia cu lingura, Ana simțea o tăcere tensionată între ele.
Am fost nedreÎn acea seară, am învățat că libertatea adevărată înseamnă să împărțiăm greutățile și bucuriile cu cineva alături, nu să le purtăm singuri.
