Într-o zi de vară, în timp ce vizitam Iașiul, m-am așezat la o cafenea de pe Piața Unirii. Era agitație, turiști cu aparate foto, zgomot de farfurii și miros de cafea proaspăt măcinată și de cozonac cu nucă.
Am comandat un cappuccino și am privit prin fereastră la Palatul Culturii, gândindu-mă că va fi o după-amiază liniștită, cu lectură și puțin ceai. Dar, printre toate acele clape și râsete, am auzit un glas pe care îl recunoșteam din tinerețe.
Am rămas fără suflare. Nu era vocea unui ospătar, nici a unui turist întâmplător. Era vocea pe care nu o puteam confunda cu alta, deși trecuseră zeci de ani.
Vocea care mi-a făcut inima să bată mai tare, ca atunci când aveam optsprezece ani. M-am întors încet și l-am zărit. Stătea la câteva mese distanță, înalt, înlăturat de o haină neagră, vorbea cu o chelneră și, brusc, mi-a aruncat o privire.
Timpul s-a oprit pentru o secundă. S-au revărsat amintiri examenul de bacalaureat, plimbările prin Parcul Copou, discuțiile noastre despre viitor. El fusese atunci tot universul meu. Îmi strângea mâna și promitea că nu mă va părăsi niciodată. Și totuși a dispărut, fără să spună cuvânt, lăsându-mă să flotoz luni întregi fără să mai respir în voie. Iată-l acum, în aceeași cafenea, privind spre mine.
Nu știam ce să fac. Să mă ridic, să mă apropii? Să-l ignor? Într-o clipă m-am simțit ca o adolescentă, deși trecuseră trei decenii. Și el m-a recunoscut am citit în ochii lui. A ezitat, apoi a făcut un pas spre mine.
Ancuța? a întrebat ezitant, iar vocea lui mi-a străbătut din nou pieptul. Am dat din cap, fără să pot scoate niciun cuvânt. Inima îmi bătea ca un ciocan, mâinile îmi erau ude, iar în gât am simțit o uscată ca deșertul, ca și cum toată cafeneaua s-ar fi golit și am fi rămas doar noi doi.
S-a așezat la masa mea. La început discuția a fost precaută, plină de întrebări de suprafață: Ce faci? Unde locuiești? Ai copii?. Dar sub aparență se simțeau alte emoții. În fiecare privire a lui era ceva mai mult un Mi-a fost dor.
Mi-a povestit că trăiește în străinătate, că viața nu a luat calea pe care o planificase. A avut o căsătorie ce s-a sfărâmat și, de ani buni, locuiește singur. Vocea lui era obosită, dar încă caldă, ca în amintirile din tinerețe. Ascultam și aveam impresia că cele treizeci de ani au dispărut, că mă aflu din nou lângă băiatul în care m-am îndrăgostit prima oară.
Am vorbit ore întregi. Cafeneaua a început să se golească, chelnerii strângeau mesele, iar noi tot stăteam față în față. Mi-a zis că nu a uitat niciodată vara aceea, că uneori se întreba cum ar fi fost viața noastră dacă ar fi avut curajul să rămână atunci. În ochii lui am văzut regret, dar și speranță.
Când am ieșit pe Bulevardul Stephen, Iașiul vibra în noapte. Luminile felinarelor se reflectau pe pietrișul ud, iar un grup de lăutari cânta pe colț melodii de odinioară. Am mers lângă el și am stat tăcuți. Simțeam că orice cuvânt ar rupe magia momentului.
La despărțire, mi-a șoptit: Pot să te sun?. Atunci mi-am dat seama că toată rutina mea ordonată, viața de zi cu zi, s-a transformat într-un semn de întrebare. Pentru o clipă, am simțit din nou fiorul tinereții, dorul și dorința de apropiere.
Nu știu ce va ieși din toate acestea. Nu știu dacă vom avea curajul să ne dăm o a doua șansă. Dar știu sigur în acea zi, în Iași, am lăsat în urmă femeia care credea că cele mai frumoase ani au zâmbit deja și am îmbrățișat ideea că viața poate surprinde în cele mai neașteptate momente.
Un lucru e cert: de atunci viața misa schimbat gustul. Un singur întâlnire, o singură voce din trecut, au trezit în mine ceva ce credeam că a murit pentru totdeauna.
