El o ura pe soția sa. Da, o ura…
Trăiseră împreună cincisprezece ani. Cincisprezece ani întregi de viață, în care o vedea dimineață de dimineață, dar abia în ultimul an începuseră să-l irite năpraznic obiceiurile ei. În mod special unul: să-și întindă brațele rămânând încă în pat și să spună cu voce blândă: Bună dimineața, soarele meu! Azi va fi o zi minunată. Parcă era o frază obișnuită, dar mâinile ei subțiri, fața ei adormită îi stârneau o repulsie de neînțeles.
Se ridica încet, traversa camera și zăbovea câteva secunde privindu-se afară prin fereastra ce dădea spre lunca Bâcului. Apoi își scotea cămașa de noapte și pleca la baie. Pe vremuri, la începutul căsniciei, el era fascinat de trupul ei, de libertatea cu care se mișca, parcă la limita dezinvolturii. Și deși și astăzi trupul ei rămăsese frumos și zvelt ca altădată, nuditatea soției îi provoca doar enervare. Odată, chiar a vrut să o împingă, să-i zorească procesul de trezire, dar și-a strâns mâinile în pumni și a izbucnit doar cu glas răstit:
Haide, grăbește-te, m-am săturat să tot aștept!
Ea nu se grăbea niciodată spre viață. Știa deja despre relația lui cu cealaltă femeie. Știa chiar și cine este acea tânără, o fată pe care soțul o vedea deja de trei ani. Timpul însă pansase rănile orgoliului și lăsase doar o urmă tristă de neînsemnătate. Ea îi ierta bărbatului ieșirile, lipsa de atenție, dorința de a retrăi tinerețea, dar niciodată nu-i dădea voie să-i tulbure mersul lent al vieții, fiecare minut simțit cu toată inima.
Așa a decis să trăiască din ziua în care a aflat că e bolnavă. Boala îi măcina trupul, luna după lună, și simțea clar că-n curând va ceda. Prima pornire arzătoare a fost să povestească tuturor despre nenorocirea ei. Să împartă povara adevărului cu familia, să frângă verdictul în bucăți și să le ofere apropiaților. Dar zilele cele mai grele le-a traversat în singurătate, cu gândul şi conștiința că i se apropie sfârșitul. Din a doua zi a hotărât să păstreze tăcerea. Viața îi curgea ca un izvor subțire; acum, cu fiecare răsărit, simțea cum îi crește o înțelepciune aparte, a celui ce a învățat să contemple.
Își găsea adăpost sufletesc în mica bibliotecă sătească, la marginea Codrilor, cale de mai bine de o oră și jumătate pe jos. În fiecare după-amiază își croia drum printre rafturile înguste, etichetate stângaci de bătrânul bibliotecar: Tainele vieții și morții, și descoperea acolo câte o carte, unde parcă toate răspunsurile se adunau laolaltă.
El mergea la casa amantei pe strada Mihai Eminescu, în Chișinău. Aici totul era luminos, cald, i se părea că-i acasă. Se vedeau deja de trei ani și îl ardea o iubire nesăbuită. Era gelos, o umilea, se umilea și nu putea respira departe de tinerețea trupului ei.
Într-o seară, în el s-a copt hotărârea: avea să divorțeze de soție. La ce să-i mai chinuie pe toți trei? Nu-și mai iubea nevasta și chiar o ura. Aici, cu tânăra, avea să înceapă o viață nouă, cu adevărat fericită. A încercat să-și amintească de sentimentele din tinerețe pentru nevastă, dar n-a reușit; i se părea că ea îl indispunea încă din prima zi a cunoștinței. Scoase din portmoneul său o fotografie a soției, iar ca gest simbolic, o rupse bucăți cât mai mici.
Se înțeleseseră să se întâlnească la restaurantul La Tei, același unde cu jumătate de an în urmă sărbătoriseră 15 ani de căsnicie. Ea ajunsese prima. El, înainte să plece spre întâlnire, alergase acasă să caute prin dulapuri actele necesare pentru divorț. Agitat, răscolea prin sertare, scotea totul pe podea.
Într-unul a găsit un dosar albastru, lipit cu bandă; nu-l mai văzuse până atunci. S-a pus în genunchi, a rupt banda, și-a închipuit orice, și ultimul lucru la care se aștepta era să găsească acolo analize medicale timbrate și parafate, certificate, fișe medicale toate cu numele și inițialele soției. O bănuială i-a fulgerat mintea. Bolnavă! Căută pe internet diagnosticul și pe ecran a apărut groaznic: 6-18 luni de viață. Privind datele analizelor, înțelese că trecuseră deja șase luni Totul de-acum i se ștergea din minte; nu-i mai suna decât acel verdict: 6-18 luni.
Ea îl așteptase patruzeci de minute. Nici telefonul nu răspundea. Plăti nota 380 de lei moldovenești și ieși în stradă. Era o zi de toamnă minunată, soarele nu ardea, doar încălzea molcom sufletul. Ce frumoasă-i viața Ce bine-i pe pământ, sub soare, în preajma codrilor, gândi ea.
Pentru prima oară de când aflase de boală, simți milă față de sine. Își găsise putere să păstreze secretul, strașnica povară, atât de la soț, cât și de la părinți, și de la cele două prietene apropiate. Voia să le micșoreze suferința tuturor, chiar cu prețul propriei vieți năruite. Oricum, de la viața asta, curând, va rămâne doar amintirea.
Mergea pe bulevard și vedea cum ochii oamenilor sclipeau de bucurie pentru că totul era încă înainte, venea iarna, apoi negreșit primăvara! Ea nu mai avea să simtă această speranță. O tristețe care mocnește, dar în cele din urmă a ieșit la suprafață într-un șuvoi de lacrimi nestăvilite
El se agita prin casă. Pentru prima dată simțea cu toată ființa cât de scurtă e viața. O rememora pe soția lui tânără, din primele zile, când abia se cunoscuseră, plini de visuri. O iubise atunci, știa asta, iar dintr-odată i se păru că acești cincisprezece ani nici n-au existat. Totul e încă înainte: fericire, tinerețe, viață
În ultimele zile, și-a înconjurat soția cu dragoste, nu s-a desprins de lângă ea, i-a împlinit fiecare dorință și a trăit o fericire cumplită, ciudată. Îl înfricoșa gândul că avea s-o piardă, ar fi dat orice doar să o păstreze. Și dacă l-ar fi întrebat cineva atunci, cu o lună în urmă, când o ura, când voia să divorțeze, ar fi spus doar: Acela nu eram eu.
I-a văzut lacrimile, a simțit cum îi este greu să-și ia rămas bun de la viață. Știa că nu e pedeapsă mai grea decât să știi cât ți-a mai rămas din viață. A văzut cum se agăța de orice speranță, oricât de absurdă.
Ea s-a stins după două luni. El a presărat flori pe tot drumul de la casă până la cimitirul din marginea satului. Plângea ca un copil când a coborât coșciugul în pământ dintr-odată părea îmbătrânit cu o mie de ani
Acasă, sub perna ei, el a găsit un bilețel, o dorință scrisă în Ajun de An Nou: Să fiu fericită alături de El până la sfârșit. Se spune că dorințele puse la Anul Nou se împlinesc. Și se pare că așa e, pentru că în același an el scrisese: Să fiu liber.
Fiecare a primit, la urmă, ceea ce părea că își doriseDar libertatea nu i-a adus liniște. A rămas singur într-o casă prea mare, cu amintirea pașilor ei și cu tăcerea nopților din ce în ce mai grea. Se așeza pe marginea patului în fiecare dimineață, instinctiv întinzând mâna spre locul gol, simțind un gol mai adânc decât orice singurătate cunoscută. Într-o zi și-a făcut curaj să treacă pragul bibliotecii, aceea unde ea își găsise pacea. Printre rafturi, zărește o carte veche, deschisă la o pagină subliniată cu carioca: Fericirea nu e un loc unde mergem, ci un drum pe care-l parcurgem împreună.
A mers în codri, pe cărarea pe care ea o iubea, acolo unde ochii îi străluceau în lumina apusului. Și-a amintit de mâinile ei subțiri, de bună dimineața-ul blând și, pentru prima dată, i-a răspuns, șoptind în vânt: Azi va fi o zi minunată. Lacrimile i-au brăzdat obrajii, dar în inimă i-a încolțit o certitudine: dragostea adevărată nu pleacă niciodată, rămâne pe veci, asemeni unor flori presărate pe drumul vieții.
De-atunci, a început fiecare zi cu o rugă pentru ea. Și-a descoperit sensul, nu în libertate, ci în recunoștință. Iar într-o dimineață târzie de primăvară, pe banca uzată din fața casei, un surâs i s-a așezat pe chip puțin trist, dar împăcat. Căci uneori adevărata libertate nu e să pleci, ci să-ți găsești liniștea în amintirea celuilalt. Și, privind spre răsărit, a înțeles: sfârșitul nu-i decât începutul unei iubiri tăcute, ce nu piere niciodată.






