După divorț, am crezut că nu voi mai fi niciodată în stare să am încredere în vreo femeie, spunea Radu, răsucind în mâini ceașca goală de cafea tare, iar vocea i se frângea atât de sincer că Ilinca se aplecă spre el fără să-și dea seama. Când ești trădat, parcă pierzi o parte din tine. Ea m-a rănit atât de tare încât am simțit că nu o să ies la suprafață niciodată…
Radu povestea greu, respirând apăsat. Despre soția care nu-l văzuse la adevărata valoare. Despre durerea care nu-i mai dădea pace. Despre frica de a o lua de la început. Fiecare cuvânt al lui cădea în sufletul Ilincăi ca o piatră caldă, și ea deja își imagina cum o să fie femeia care îl va face să creadă, iarăși, în dragoste. Să-i vindece rănile. Să-l facă să înțeleagă că fericirea adevărată există, dar doar împreună cu ea.
Despre Mircea, Radu a pomenit abia la a doua întâlnire, undeva între desert și cafeaua de după.
Am și un băiat, are șapte ani. Stă cu mama lui, dar fiecare weekend îl petrece cu mine. Așa a decis instanța.
Ce frumos! a zâmbit Ilinca larg. Copiii sunt o binecuvântare.
Ea deja se vedea sâmbăta dimineața la masă, toți trei, picnic în parc, serile la film împreună. Băiețelul avea nevoie de căldura unei mame, de grijă feminină. Iar ea, Ilinca, urma să devină a doua lui mamă, nu un înlocuitor, ci o persoană apropiată. Un suflet aproape.
Ești sigură că nu te deranjează? a întrebat-o Radu, privind-o cu o expresie ciudată, pe care Ilinca atunci a luat-o drept teamă. Multe femei se sperie când aud de un copil.
Eu nu sunt multe, i-a răspuns ea cu mândrie.
…Primele weekenduri cu Mircea au fost adevărate sărbători în casă. Ilinca a făcut clătite cu afine, preferatele lui, cum o avertizase Radu. S-a așezat răbdătoare lângă el, explicându-i probleme la matematică pe înțelesul unui copil. I-a spălat tricoul cu dinozauri, i-a călcat uniforma de școală, s-a asigurat că la ora nouă deja era în pat.
Ar trebui să te odihnești, i-a spus odată lui Radu, văzându-l întins pe canapea cu telecomanda în mână. Mă descurc eu.
Radu a dat din cap recunoscător, crezuse ea atunci. Acum înțelegea că era doar gestul unui stăpân care și-a primit dreptul cuvenit.
…Lunile s-au adunat și au trecut în ani. Ilinca lucra ca manager la o firmă de logistică, pleca la ora 8, se întorcea abia pe la 7 seara. Salariul era decent pentru Chișinău. Ajungea pentru doi. Dar ei erau trei.
Iar s-a întârziat lucrul la șantier, oftase Radu, cu aerul unui om înfrânt de soartă. M-au tras pe sfoară. Dar o să am în curând un contract mare, promit.
“Contractul mare” plutea de peste un an jumate la orizont. Când părea că se apropie, când se depărta, dar niciodată nu se concretiza. Facturile însă veneau negreșit. Chirie. Lumină. Internet. Mâncare. Pensia alimentară către Viorica. Adidași noi pentru Mircea. Contribuții la fondul clasei.
Ilinca plătea tot, fără să zică nimic. Făcea economie la prânz, ducea, mereu, pachet de acasă, refuza taxiul chiar și pe ploaie. La manichiură nu mai ajunsese de un an își pilise unghiile singură, încercând să nu se gândească la vremurile când își permitea un salon.
În trei ani, Radu i-a adus flori de trei ori exact. Ilinca își amintea fiecare buchet trandafiri de la chioșcul de la colț, veșnic ofiliți, cu spini rupți, probabil luați la vreo reducere…
Primul a apărut ca scuză, după ce Radu o făcuse isterică în fața lui Mircea. Al doilea a venit după ce s-a certat cu ea pentru că venise o prietenă neanunțată în vizită. Al treilea a ajuns după ce Radu i-a uitat ziua de naștere, pentru că stătuse prea mult la un amic.
Radu, nu am nevoie de cadouri scumpe, încerca ea să-i spună cât mai blând. Dar uneori aș vrea să știu că mă apreciezi… măcar o felicitare…
Fața lui s-a schimbat instantaneu.
Numai banii te interesează pe tine, așa-i? Numai lucruri materiale? Dar de dragoste nu te gândești? La chinurile mele, la ce-am trecut?
Nu la asta mă refeream…
Nu meriți. Radu i-a trântit aceste două cuvinte ca o palmă. După tot ce fac eu pentru tine, mai și comentezi.
Ilinca a tăcut. Întotdeauna tăcea era mai ușor așa. Mai ușor de trăit, de respirat, mai ușor să te prefaci că totul e bine.
Totuși, pentru ieșirile cu amicii, Radu găsea bani cu o ușurință uimitoare. Berării, meciuri de fotbal, cafenea joia. Venea acasă vesel, mulțumit, mirosind a bere și tutun, și adormea pe pat fără să observe că Ilinca încă nu doarme.
Ea se convingea: așa trebuie să fie. Dragostea e sacrificiu. Dragostea e răbdare. El o să se schimbe. Trebuie doar să mai aștepte puțin. Să-i arate și mai multă grijă, să-l iubească și mai tare, că prea a suferit…
…Discuțiile despre căsătorie erau ca mersul pe cărbuni aprinși.
Și fără acte suntem fericiți, ce să ne trebă ștampilă? Radu respingea subiectul ca pe musca ce se tot întoarce. După ce-am pățit cu Viorica, am nevoie de timp.
Trei ani, Radu. Trei ani e mult.
Mă presezi. Tot timpul mă presezi! se înfuria el, ieșea din cameră, și totul se termina în liniște.
Ilinca își dorea copii. Pe ai ei, din sângele ei. Avea douăzeci și opt de ani, iar ceasul biologic ticăia tot mai apăsat. Dar Radu n-avea nicio intenție să devină tată încă o dată avea deja un fiu, îi era de-ajuns.
…Sâmbăta aceea, ea a cerut doar o zi. O singură zi.
Fetele m-au invitat la ele. N-am mai stat de vorbă demult. Mă întorc diseară.
Radu s-a uitat la ea ca la o persoană care anunță că fuge pe alt continent.
Și Mircea?
Ești tatăl lui. Petreceți voi ziua împreună.
Adică ne lași singuri? În weekend? Când voiam și eu să mă odihnesc?
Ilinca a clipit, apoi iar. În trei ani nu-i lăsase niciodată singuri. Nu ceruse niciodată o zi liberă. Ea gătea, făcea curat, îl ajuta pe Mircea la teme, spăla, călca toate astea, pe lângă o zi obișnuită de lucru.
Vreau doar să-mi văd prietenele. Câteva ore… Și oricum e băiatul tău, Radu. Oare nu poți sta o zi cu el fără ajutorul meu?
Ești OBLIGATĂ să-l iubești cum mă iubești pe mine! a țipat dintr-o dată Radu. Tu stai în casa mea, mănânci mâncarea mea și tot vrei să faci pe interesanta?
Casa lui. Mâncarea lui. Dar Ilinca era cea care plătea chiria. Ilinca cumpăra mâncare din salariul ei. Trei ani l-a întreținut pe un bărbat care-i striga în față pentru nebunia de a-și lua o zi liberă cu prietenele.
S-a uitat lung la el la fața încruntată, vena umflată la tâmplă, pumnii strânși. Pentru prima oară, l-a văzut așa cum era de fapt. Nu o victimă a sorții, nu un suflet pierdut, ci un bărbat care știa perfect să profite de bunătatea altora.
Pentru el, Ilinca nu era iubită. Nu era viitoarea soție. Era portofelul și menajera lui gratuită. Atât.
Când Radu l-a dus pe Mircea la Viorica, Ilinca a scos valiza. Mâinile i se mișcau calm, hotărât, fără emoții, fără îndoieli. Actele. Telefonul. Încărcătorul. Două tricouri. O pereche de blugi. Restul se poate cumpăra oricând. Restul nici nu mai conta.
N-a lăsat niciun bilet. Ce rost avea să explice unui om pentru care nu valorezi nimic?
Ușa s-a închis în urma ei încet, fără nicio dramă.
Telefonul a început să sune după o oră. Prima dată, a doua oară, apoi din ce în ce mai mult o ploaie de apeluri care făceau telefonul să vibreze pe masă.
Ilinca, unde ești?! Ce se întâmplă?! Vin acasă și nu ești! Cum îți permiți?! Unde-i cina? Trebuie să stau flămând? Asta e bătaie de joc!
Asculta vocea lui supărată, pretențioasă, plină de revoltă și se minuna. Chiar și acum, când ea plecase, Radu se gândea numai la el. La ce inconvenient are. La cine îi gătește de acum. Niciun iartă-mă. Niciun ce s-a întâmplat?. Doar cum poți?
L-a blocat. Apoi l-a blocat și la mesaje, și pe rețelele sociale. Pretutindeni unde ar fi putut ajunge la ea, a ridicat ziduri.
Trei ani. Trei ani a stat cu un om care nu a iubit-o. Care a folosit-o ca pe o resursă. Care a convins-o că sacrificiul de sine e tot una cu dragostea.
Dar dragostea nu înseamnă umilință! Dragostea nu transformă oamenii vii în slugi!
Ilinca mergea seara pe străzile din Chișinău și, pentru prima dată după multă vreme, respira ușor. Și-a jurat sieși: niciodată să nu mai confunde iubirea cu renunțarea la tine. Niciodată să nu mai salveze pe cineva care știe doar să profite de milă.
Și să se aleagă, mereu, pe sine. Numai pe sine.
