Când părăsiam biroul notarului din Chișinău, picioarele mi se încovoaieau. Mă plimbam pe stradă ca într-un vis nu auzeam claxoanele mașinilor, nici murmurul trecătorilor. Doar un singur gând bubuia în cap: Mi-au luat totul.
În acea seară deschise ușa dulapului vechi și scoși cutia cu albume. Pe poze erau eu, Petru și Mădălina, la vilă, la zile de naștere, la mare. Zâmbet larg, tinerețe. Întrun cadru, cei trei ne îmbrățișam. Eu fericită, ei cu mâna pe umărul bărbatului meu.
Acel gest mi se părea de prietenie. Acum vedeam în el tot ce pierdusem să observ.
Nu am dormit trei nopţi. Îmi țineam ochii pe tavan până când în mine nu a rămas nicio lacrimă.
În dimineaţa a patra, când primele raze de soare pătrundeau în cameră, mă ridic și strig în sinea mea:
Destul.
Ia am să iau toate actele. Contracte, chitanţe, extrase bancare tot ce poate dovedi că vila a fost cumpărată cu banii mei.
Îmi amintesc fiecare factură, fiecare leu pe care lam plătit.
Atunci credeam că suntem o familie și nu contează numele de pe actul notarial. Acum ştiam că numele contează. Şi enorm.
În aceeaşi zi am mers la avocat. El ma ascultat cu calm, a răsfoit dosarul și a zis:
Cazul nu e simplu, doamnă, dar există speranță.
Speranță îmi e de ajuns, am răspuns. Nu mă voi da bătută.
O săptămână mai târziu Petru mă sună. Vocea lui răsuna ca un ceas de veac.
Mara, nu are rost să ne certăm. Să acceptăm lucrurile cu maturitate.
Să le acceptăm cu maturitate? repei eu. Mia înșelat cea mai bună prietenă și mia luat casa. E asta maturitatea ta?
Nu te dramatiza. Tu mereu faci din muscă elefant.
Vei vedea, Petre, şoptit am. De data asta, din nimic, voi face ceva.
Între timp găsisem un loc de muncă întro farmacie mică, la centrul orașului. Curată, ordonată, cu miros de plante și alcool. Nu era visul vieţii mele, dar era un început.
Seara, obosită, mă întorceam acasă cu senzaţia clară că am recăpătat scopul. Vecinii, desigur, şopteau:
Mara, ce rușine! Băiatul ia lăsat pe ea prietenei!
Eu doar încuietam din cap și treceam pe lângă ei. Lăsaţi să vorbească. Să mă considere slabă. Mai bine așa nimeni nu ar aştepta răzbunare.
După două luni telefonul de la tribunal suna:
Procesul este programat pentru vineri, doamnă Ionescu.
Inima îmi sări. În noaptea aceea nu am închis ochii. În minte îmi răsăreau feţele lor, zâmbetele false, acea tandreţe de prost.
Dimineaţa, am îmbrăcat rochia albastră, aceea despre care Petru zicea odată:
În acea rochie eşti frumoasă ca odinioară.
Mă uitam în oglindă.
Da, dar nu mai sunt aceeaşi şoptisem.
În sala de judecată erau așezaţi unul lângă altul. Mâinile lor se atingeau uşor. Mă priveau cu acea mândrie a celor care cred că au câştigat.
M-am aşezat în faţa lor, fără machiaj, fără mască. Doar cu demnitate.
Avocatul meu începu să răspundă:
Documente, fotografii, extrase de cont.
Elena ridică o sprânceană disprețuitoare:
Domnule judecător, dragostea nu se măsoară în bani şi acte.
Judecătorul o privi sever:
Doamnă, aici nu vorbim de iubire. Vorbim de proprietate.
În acel moment simţi un dulce răzbunare. Prima dată din luni, un zâmbet se aplecă pe buzele mele.
Două săptămâni mai târziu verdictul a venit. Vila îmi revine. Ei trebuie să plece până la sfârşitul lunii.
Când am intrat din nou în casă, mia întâmpinat un miros străin. Noi perdele, mobilă nouă, dar pereţii pereţii erau încă ai mei.
Am deschis ferestrele, am inspirat adânc și am șoptit:
Acasă, mam întors.
Câteva zile după, Petru a bătut la poartă cu un buchet de trandafiri de plastic.
Mara, putem vorbi?
Nu e nevoie, Petre vocea mea era calmă. Cuvintele nu se pot întoarce, ca și oamenii.
Am închis poarta. Cu timpul durerea a început să se estompeze.
În curte am plantat un măr și am pus o bancă lângă el. În fiecare seară stăteam acolo cu o ceașcă de ceai, ascultând cum vântul şuieră printre crengi.
Uneori mă gândeam la Elena, nu cu ură, ci cu acea liniște rece care vine când totul sa terminat.
Am înţeles că, atunci când te trădează, nu e sfârşitul, ci începutul. Mam renăscut din praf, din umilinţă, din tăcere.
Şi acum ştiu cine sunt o femeie care nu va lăsa pe nimeni să îi fure viaţa din nou.
