Ea pur și simplu voia să vadă pe cine a ales în locul ei…
Pârvan intră direct în bucătărie, fără să-și scoată haina, și se așeză la masă.
Iubesc altă femeie. Așteaptă un copil de la mine. Plec la ea, spuse el, fără preambul.
Viorica opri apa și se întoarse spre soțul ei.
E fata aia care vinde mere la piață? Tania, nu? întrebă ea, calm.
Știai? Pârvan ridică privirea spre ea.
Dragule, nu știi să minți. Bineînțeles că știam. Spune-mi, o iubești sau pleci din cauza copilului?
Îmi pare rău. Pârvan plecă capul.
Și toți acești zece ani pe care i-am trăit împreună nu înseamnă nimic pentru tine? Și eu? ochii ei strigau, dar Viorica tăcu.
Plănuiești să te însori cu ea? întrebă.
Nu acum.
Atunci să ne comportăm ca și până acum la catedră. Nu vreau bârfe și șoapte pe la colțuri.
De acord. Atunci, pot să plec? se ridică.
Viorica se întoarse spre chiuvetă, deschise apa și se uită la ea până când Pârvan ieși.
A plecat repede, deci a luat doar strictul necesar. Sau poate se va întoarce?
Viorica opri apa, se așeză la masă, exact pe locul unde stătuse soțul ei acum câteva clipe. Își lăsă capul pe mâinile împreunate, dar nu plânse.
***
Nici măcar atunci nu plânsese, când acum o lună prietena ei îi spusese că l-a văzut pe Pârvan cu o fată.
O studentă? întrebase Viorica atunci. Se îndrăgostesc adesea de el studențele. Ce găsesc ele la el?
Nu. Fata vinde la piața din fața institutului. O cheamă Tania. A venit de la țară, locuiește într-o comună pe strada Ștefan cel Mare. Are douăzeci și trei de ani, rostise prietena informația precis, ca un raport de serviciu.
De unde știi toate astea? se mirase Viorica.
Orașul e mic. În blocul acela locuiește o cunoștință. Ar trebui să-ți amintești de ea, a studiat cu noi. Lidia Săvulescu. Pârvan tău merge des acolo.
Nu-mi amintesc. Deci acolo se duce, nu la ore suplimentare cu studenții.
Până nu vezi cu ochii tăi, nu crezi. A doua zi, Viorica hotărî să-l urmărească pe soțul ei. Știa când își termina ultima oră, se îmbrăcă și-l așteptă în hol, ascunsă în spatele unei coloane.
Când ieși din clădire, ea îl urmă. Mergea la distanță, evitând să se uite direct la el, ca să nu simtă privirea ei. El o luă pe drumul cel mai scurt spre piață, fără să grăbească pasul, de parcă avea tot timpul din lume. Viorica îl urmări până la taraba cu mere, unde o văzu pe Tania, cu părul legat într-o coadă joasă, zâmbindu-i lui Pârvan cu o blândețe pe care ea nu o mai văzuse pe fața lui de ani de zile.
Se uită la ele, la mâna fetei care atinse ușor brațul lui când i-a întins un măr, la felul în care el a primit fructul, ca pe un dar.
Și atunci a înțeles. Nu era vorba de minciuni, nici măcar de trădare. Era vorba de altceva de un început pe care ea nu-l mai avea, de o tânără viață care curgea într-o direcție opusă celei pe care o împărțiseră.
Viorica se întoarse acasă încet, fără zgomot, ca atunci când pleci de undeva unde nu ai mai fost binevenită de mult timp.
