Treizeci de ani am muncit la fabrica de tricotaje ca să le fie lor mai bine, să le fie moale norocul sub tălpile copiilor mei. În ziua când am împlinit șaptezeci de ani, s-au pus de-o parte pentru un coș cu flori ce urma să fie adus de un necunoscut la ușă.
Stăteam în garsoniera mea tăcută din Chișinău, cu coșul de flori în brațe și ochii umeziți ca de ploaia rece de la asfințit. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu patruzeci de ani în urmă, că la acest prag rotund voi sta așa, între tăcerea mobilei vechi și parfumul amețitor de crini și trandafiri, aș fi râs amar, ca la glumele năstrușnice ale vieții. Dar viața râde mereu la urma urmei, nu întreabă dacă ești gata de răspuns.
Joia aia m-am trezit la șase fără să mă tragă nimic afară. Doar că așa se trezește trupul după ani de ritual trei decenii am sărit din pat înainte de revărsatul zorilor, să prind tramvaiul spre uzina din vale.
Coasem halate, uniforme, tot felul de straie de lucru. Chișinăul era atunci, pe vremea tinereții, plin de ateliere cu femei aplecate deasupra mașinilor. Ne înțepam în ace și visam tot cu acele dureri ascunse pentru copiii noștri. Ne cuseam zilele lor mai bune cu firul nostru ostenit.
Vasile al meu Dumnezeu să-l odihnească lucra la căile ferate. Trăgeam amândoi de casa noastră ca de un covor prea scurt. Nu mă vaiet. Am avut. O garsonieră mică la Botanica, apoi două camere și bucătărie pe strada București.
Căldură adusă cu mare bătaie de cap la țeavă, balcon spre parcarea gălăgioasă, dar Ion băiatul nostru avea haine curate și o farfurie caldă, iar Irina mergea la școală cu ghiozdanul plin și cărțile puse la linie. Ion lua meditații la engleză, Irina era la un curs de informatică la casa pionierilor. Vasile făcea ore suplimentare, eu mai coasem rochii pentru vecine ori draperii pentru nurorile din scara alăturată.
Și, iată, s-a meritat. Ion a ajuns avocat, și-a deschis birou la centrul orașului. Irina conduce o firmă de publicitate eu nu prea știu exact cu ce, dar văd ca e bine, lumea o sună, lumea îi trimite bani. Sunt mândră de ei. Sunt, doar că și mândria asta are apoi gust de ceai fără miere pare ce era odată, dar lipsește ceva.
Vasile s-a dus acum opt ani. Inima l-a trădat, noaptea, fără să apuce să spună rămas bun. Un an, copiii sunau zilnic. În al doilea an, dădeau telefon duminica. Acum, Ion sună uneori după masă, dacă nu uită printre două procese.
Irina dă SMS-uri scurte, ca niște bilețele la serviciu: Mamă, sănătate! Pupici. Eu îi răspund: Bine, Irinuță. Ce cealtă aș zice? Că seara stau de vorbă cu televizorul? Că singura care a stat de vorbă cu mine sâmbăta trecută a fost casierița de la magazinul Linella?
Pentru ziua mea m-am pregătit toată săptămâna. Dză babă caraghioasă! Am copt prăjitură cu brânză, pe blatul acela vechi după rețeta mamei mele. Am cumpărat față de masă cu floarea soarelui și am scos din dulap setul de porțelan, cel primit la nuntă, nelimpezit pe post de podoabă. Am pus patru tacâmuri Ion zicea că poate reușește să ajungă, Irina scrisese că vede cu programul.
Dis-de-dimineață, telefon de la Ion. Vocea lui, căzută obosită: Mamă, nu pot, am proces urgent azi, s-a mutat, n-am cum să-l refuz. Dar sâmbătă sigur vin, da?
Peste un ceas, SMS de la Irina. Nici n-a catadicsit să sune. Mamă, conferință la Iași, nu ajung, te iubesc, recuperăm în weekend!!! Trei semne de exclamare, să spună tot ce nu poate glasul.
Am stat în bucătărie, privind la cele patru farfurii, la prăjitură, la masa veselă îmbrăcată în soare-de-toamnă din fața magazinului. Apoi am început să le adun. Farfuriile-n raft, fața de masă strânsă, prăjitura acoperită cu un ștergar.
La ora trei sună interfonul. Un băiat tinerel, albastru la chip ca uniforma lui. Mi-a întins un coș uriaș: trandafiri, crini, alte flori pe care nici nu le știam. Și-o scrisoare. Cea mai scumpă Mamă, sănătate și toate cele bune! Ion și Irina.
Tânărul mi-a zâmbit: La mulți ani, doamnă! Cineva vă prețuiește mult.
Am luat coșul, greu ca un dor mut. L-am pus pe măsuță, am închis ușa, și m-am așezat pe scăunel, lângă cuierul cu paltoanele. Poate cinci minute am zăcut cu privirea-n tavan, poate douăzeci. Florile miroseau atât de puternic, încât mi se învârtea capul.
Seara a sunat Elena, singura vecină cu care încă vorbesc. Șaptezeci și cinci de ani, un etaj mai jos, la fel de singură. Ileană, ai ziua ta azi, hai la ceai, ți-am făcut plăcintă cu mere. Am urcat la ea. Am stat până la zece, în bucătăria mică. N-a întrebat de copii, știa fără cuvinte.
Sâmbătă a venit Ion. Singur, fără soție, fără nepoți. Trei ore, dar mai mult de-o oră a stat pe balcon, cu telefonul lipit de ureche. A lăsat o plică cu lei moldovenești pe dulapul din hol. Irina n-a mai putut nici duminică: Ceva a intervenit, mamă, dar de Crăciun vin sigur.
Și atunci am priceput ceva. Copiii mei mă iubesc. Dar așa cum știu ei, grăbiți, pe fragmente de timp printre procese și conferințe. Mă iubesc așa cum și eu îmi iubeam croitoria cinstit, dar ochii în ceas și mâinile pe pedală. Am muncit treizeci de ani ca să nu le trebuiască să coasă la rândul lor. Dar nimeni nu mi-a spus că nota pentru fericirea lor va fi liniștea din apartamentul meu.
Prăjitura am mâncat-o cu Elena. Florile s-au ofilit într-o săptămână. Plicul cu lei moldovenești l-am pus în sertarul unde Vasile ținea actele de la căile ferate.
Ieri mi-am cumpărat bilet pentru o excursie la Orheiul Vechi. Două zile cu autocarul, gașcă de pensionari. Merg cu Elena. Când i-am spus Irinei la telefon, a rămas mută. Mamă, de când umbli tu, pe drumuri?
De la șaptezeci de ani, Irinuță, am răspuns.
Trei secunde de liniște, grele de parcă zăpezi cădeau în receptor. Apoi doar: Bine, mamă, și altă vorbă. Dar acele trei secunde au spus mai mult decât toate semnele de exclamare din lume. Și poate într-o zi va înțelege și ea. Când va avea și ea șaizeci, cu o masă goală înaintea ei. Dar nu voi sta să aștept.
Am șaptezeci de ani. Am picioare care mă poartă unde vreau, un bilet cu autocarul și o vecină ce știe să facă plăcinta ca la mama acasă. Vasile ar fi zis: Ileană, nu mai sta pe gânduri, du-te! Și mă ducMi-am pus pantofii comozi, am luat baticul roz și am ieșit pe ușă, cu geanta pregătită din vreme. Pe drum spre autocar, am simțit că inima nu mai e grea. Începea să bată altfel, de parcă a recunoscut că, după atâtea fire cusute altora, a venit vremea să-mi croiesc și mie o bucată de drum.
Elena m-a întâmpinat cu același surâs blajin: Hai să fim, măi, fetele tinereței! Și-am râs amândouă, râsul acela domol, cu zvâcnet de viață nouă. În autocar se vorbea tare, se făceau poze, o doamnă povestea cum a învățat recent să danseze tango pe internet. Prindeam fiecare clipă, ca și cum aș fi cusut cu ață roșie niște amintiri noi, de pus la spinare.
Când am ajuns la Orhei, vântul mi-a zburlit puțin baticul, dar mi-a adus în piept un aer curat, tineresc. Am privit de pe stâncă departe, departe, și am lăsat dorul să fugă pe râul Răut, să se ducă unde-o vrea el.
A doua zi, la întoarcere, am primit un mesaj de la Irina: Mamă, vreau la anul să mergem împreună undeva. Învăț să am și eu răbdare cu timpul.
Am închis ochii și am zâmbit. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că trăiesc nu printre amintiri, ci printre zile noi, numai ale mele. Iar cu fiecare drum, tăblița veche de pe ușa garsonierei mele va străluci mai limpede: Ileana mamă, bunică, croitoreasă, și, de-acum, călătoare pe potecile propriei inimi.
