Mă numesc Luminița și am 49 de ani. Sunt asistentă medicală pe tura de noapte la Spitalul Municipal din Chișinău. De douăzeci de ani mă învârt între coridoarele astea luminate ciudat, am văzut fel de fel de lucruri, uneori parcă nici nu mai sunt aici, ci într-o poveste ciudată care tot revine.
Sunt divorțată de opt ani. Am un fiu, Vlad, tocmai a împlinit 16. Stă cu mine. E un băiat bun, cuminte. Își vede de carte. Nu mi-a făcut necazuri.
Dar asta nu e chiar adevărat. Mi-a adus un necaz. Cel mai mare din viața mea. Dar nu e vina lui.
Într-o noapte încețoșată acum jumătate de an, Vlad a început să se plângă de dureri de cap ca niște clopote vechi care bat pe sub frunte. Am crezut că are vedere slabă, că o fi stat prea mult la calculator, să-i trebuiască ochelari. L-am dus la oftalmolog. Vederea perfectă, de ziceai că are ochi de vultur.
Durerile nu s-au oprit. Diminețile au venit cu greață, ca după drumul cu autobuzul pe drumuri desfundate. Am crezut că mânca ceva stricat la școală. I-am pus în geantă sandvișuri de casă, cu slănină și roșii. Nicio schimbare, răul rămânea.
L-am găsit într-o dimineață, parcă nici nu era el, în fața oglinzii din baie, vărsând tot ce avea în stomac. Fața albă, palidă ca laptele acru. Mi-a zis, cu ochii rătăciți: Mi-e amețeală, mamă. Se învârte totul.
Nu am stat pe gânduri. Am tăiat-o către Urgență, cu Vlad în brațe, ca în visurile acelea în care alergi pe loc. Analize, sânge, radiografii. Toate bune, doctorul spunea cu voce groasă că mai toți adolescenții exagerează, că-s stresați, că trupul face feste.
Dar instinctul meu de asistentă, trecut prin atâtea nopți și trupuri, mi-a spus altceva. Am cerut alte investigații. Doctorul a dat din umeri, s-o mai vadă și pe asta, până la urmă a cerut o tomografie.
Ziua aia s-a șters cu buretele, de parcă ar fi fost un ceai de tătăneasă prea tare. Era marți, o marți cenușie. Eram pe tura de noapte, când mă sună din spitalul la care îl dusesem pe Vlad. Vocea femeii părea venită de departe, din altă lume: Vă rugăm să veniți, e urgent.
Am plecat de parcă zburam printre lampadarele de pe Ștefan cel Mare. M-au băgat într-un birou sumbru unde mă aștepta un neurolog pe care nu-l văzusem niciodatăun domn de vreo 50 de ani, seriozitatea întruchipată.
Doamnă, la copil s-a găsit ceva la tomografie. O umbră. E vorba de o tumoare cerebrală. Trebuie să continuăm investigațiile, să vedem despre ce e vorba și cât de gravă este.
S-a crăpat cerul peste mine. Eu, care am dat vești proaste la alții, eu care am văzut atâta durere risipită pe holuri, eu care mă vedeam tare și pregătită pentru orice. Dar pentru cuvintele astea despre copilul meu, nu.
Au urmat zile cleioase de investigații. Rezonanțe magnetice, biopsii, ședințe cu oncologi. Termeni pe care îi știam pe de rost, dar care, rostiți acum, se transformau în ploi de noapte, grele și apăsătoare.
Glioblastom multiform, grad IV. Agresiv. Nu se poate opera din cauza locației. Singura speranță, tratament: chimioterapie și radioterapie, dar șanselepuține ca stelele într-o noapte în curs de furtună.
Când ne-a spus oncologul toate astea, Vlad stătea lângă mine. Copilul meu. îmi ținea de mână. Asculta, și în ochii lui curgeau doar înțelegere și liniște. Am să mor?a întrebat, așa, aproape șoptind.
Doctorul l-a privit cu o blândețe de profesionist. Vom face totul să avem cât mai mult timp împreunăa spus.
Timp în plus, nu vindecare. Timpul pe care-l poți strânge în mâini ca printr-o plasă de pescuit spartă.
În seara aceea, Vlad m-a îmbrățișat strâns, în întunericul camerei și mi-a spus: Nu plânge, mamă. Ne batem cu asta.
Am început lupta. Chimioterapie din două în două săptămâni. Vlad și-a pierdut părul, trupul i s-a micșorat, vărsături, oboseală, dar niciodată n-a zis: De ce eu? N-a încetat să zâmbească.
Prietenii de la liceu au venit pe rând. La început des, apoi tot mai rar. Pentru adolescenți, moartea e ca un nor străin pe cer.
Dar un prieten n-a lipsit niciodată: Andrei, cel mai bun prieten încă din clasa I. Venea zilnic după școală. Îi povestea tot ce se întâmpla, îi aducea temele, jucau împreună pe consola veche, deși Vlad abia dacă putea ține telecomanda.
Într-o seară, făcând mămăligă în bucătărie, i-am auzit vorbind, ușa ușor întredeschisă.
Ți-e frică?, a întrebat Andrei.
Mereu. Dar nu-i spun mamei, are destul de tras, i-a răspuns Vlad.
De ce ți-e cel mai frică?
Să nu rămână mama singură. Să sufere. Să nu pot să-mi iau rămas bun și să creadă că a greșit cu ceva.
M-am dus în dormitor, cu inima ca un castron spart, să nu mă audă plângând.
Tratamentul nu funcționează. Tumora crește ca o buruiană într-o grădină părăsită. Doctorii au vorbit deja despre îngrijiri paliative, despre viață mai bună cu timpul rămas.
Cât timp? Nimeni nu știe. Poate trei luni. Poate șase. Poate mai puțin.
Azi-dimineață, Vlad mi-a cerut să-l duc la liceu. Nu mai fusese de săptămâni, obosea repede. Voia să-și vadă colegii, să fie normal măcar câteva ore.
L-am dus. L-am ajutat să coboare din mașină. Era atât de slab, atât de fragil. Colegii l-au primit cu îmbrățișări, d-na profesoară de istorie, preferata lui, i-a zâmbit. L-am văzut din mașină, cum zâmbește, cum pentru un moment e din nou doar Vlad, nu copilul bolnav de cancer.
Când l-am luat după trei ore, era epuizat, dar fericit.
Mulțumesc, mamă,” mi-a spus în drum spre casă. “Mulțumesc că m-ai dus. Mulțumesc pentru tot. Ești cea mai bună mamă.
“Tu ești cel mai bun fiu,” i-am spus.
Mamă, mi-a zis după o vreme de liniște. Când n-o să mai fiu, vreau să fii fericită. Vreau să trăiești. Să nu-ți petreci viața plângând după mine.”
Nu vorbi așa, Vlad…
Trebuie să vorbim, mamă. Știm amândoi ce va fi. Promite-mi că vei rămâne bine, că vei merge mai departe, că-ți vei aminti de mine cu zâmbete, nu cu lacrimi.
Am promis, deși nu știu dacă o să pot ține promisiunea.
Acum doarme. L-am privit adormit în camera lui albă, albă ca o coală de hârtie pe care visele încă nu s-au scris. Așa liniștit, așa mic. Copilul meu.
Dimineață vine asistenta de la paliative, cu vizita de săptămână. Poimâine merge la oncolog, să vădă ultima tomografie, pe care toți o știm deja.
M-am așezat pe canapea, cu o cană de cafea rece în mâini, uitându-mă la poze, de parcă în ele timpul ar putea să stea pe loc: Vlad bebeluș, Vlad cu ghiozdanul, Vlad la ziua de 10 ani, Vlad acum șase luni, sănătos, cu ochii vii.
Nu știu cum se trece peste asta. Nu știu cum e să îngropi un copil la 16 ani, un copil care n-a apucat să trăiască. Dar pentru el o să încerc să rămân tare. O să zâmbesc cât timp mă vede. O să-i fac ultimele zile cele mai frumoase.
Ce o să fac după… numai Dumnezeu știe. Dar asta va veni după. Acum trebuie să fiu aici, pentru el.
Cum să spui copiilor că îi iubești, când știi că timpul se scurge precum nisipul printre degete? Cum să aduni o viață întreagă de iubire în zilele care au mai rămas?
