Simt că fierb de furie! Astăzi iar m-am certat cu mama mea, iar socrul meu nici nu vrea să-mi răspundă la telefon. Teoretic, suntem norocoși fiindcă avem două bunici mama mea și soția tatălui soțului meu.
Totuși, norocoși e prea mult spus, căci mai degrabă avem doar două persoane cu rol de bunici și atât. Ambele locuiesc la nici o sută de metri de grădinița băiatului nostru, dar niciuna nu vrea să-l ia pe copil de acolo. Mi-ar plăcea să-l iau eu, dar programul meu de lucru se sfârșește abia la ora 21:00, ceea ce înseamnă că nu ajung la timp. Nici soțul meu nu reușește mai mereu, pentru că lucrează în schimburi la Textila din Iași. Majoritatea din orașul nostru, Bacău, lucrează la fabrici, așa că la grădiniță au organizat o grupă prelungită până la ora 22:00, dar trebuie plătită separat și costă peste 35 de lei pe zi o cheltuială care ne apasă greu pe bugetul familiei. Și asta, cu bunicile sănătoase și aproape!
Mama mea lucrează până la 18:00 și când ajunge acasă, trece fix pe lângă grădiniță. Acum își pune viața personală pe primul loc a divorțat de tatăl meu vitreg și spune că vrea să trăiască pentru ea. Așa că ne spune mereu că trebuie să se odihnească după muncă, să-și pună măști faciale ca să arate mai tânără. În fiecare weekend are deja planuri: ba merge la cinema, ba la vreo expoziție sau la întâlniri cu prietenele. Să-l ia pe nepot cu ea se întâmplă foarte rar și atunci numai în weekend. Spune că prezența lui îi dă peste cap rutina, că aleargă și face gălăgie, nu poate să mediteze, nu poate avea liniștea ei. În schimb, mereu îmi dă sfaturi despre creșterea copilului, dar nu vrea să se implice direct.
Socrul meu asta e o poveste separată. Soacra, Viorica, nu a muncit niciodată, a fost mereu femeie de casă. Are patru copii, la distanță de cel mult trei ani unul de altul. Soțul meu, Alexandru, e cel mai mare. Pare ideal să o avem pe ea ca ajutor pentru nepot, dar nu, spune că s-a jucat destul cu copiii ei și nu are chef și timp pentru nepoți. Are mereu foarte multe treburi gătește, face curat, spală haine, îi strânge pe toți seara acasă, îi hrănește și apoi iar face curat după toți, îi potolește și îi culcă. Asta deși fiii cei mici, Dragoș și Ștefan, au 18 și 21 de ani și ar putea avea grijă de ei înșiși fără probleme.
O dată, Viorica a luat nepotul, și apoi s-a plâns ore în șir că era prea cald afară și nu a reușit să facă nimic pentru casă fiindcă l-a luat pe copil de la grădiniță, iar băieții ei au venit frânți de foame de la muncă. Mi-a spus răspicat că nu am făcut copilul pentru ea ci pentru mine, deci să-mi văd de creșterea lui fără să mai bat la ușa ei.
Am crezut că am noroc când bona avea schimbul de după-amiază și eu pe cel de dimineață, dar s-a mutat și în locul ei a venit mătușa, care nu vrea să stea seara, deci plătim iar grupa prelungită, încă 35 de lei pe zi un efort greu pentru bugetul nostru. Mă doare ipocrizia bunicilor: la toate sărbătorile se laudă cu nepotul, spun cât de mult îl iubesc și care ce cadou a cumpărat, dar noi nu avem nevoie de dulciuri sau jucării, ci de ajutor real să ne sprijine cu timp și prezență.
Azi am ajuns să o implor pe mama să-l ia pe băiat de la grădiniță, fiindcă nu mai putem plăti grupa. Nu mai am speranță că părinții noștri ne vor sprijini, nici financiar, nici la nevoie. Nici Viorica nu vrea să contribuie cu bani, spune că soții ei mănâncă mult și toate economiile ei merg pe hrană. Nu văd ieșire din situația asta tot ce câștigăm eu și Alexandru se duce pe mâncare, haine, nevoi casnice, și pe taxele pentru grădiniță. Cum să ajung la bunicii noștri, să-i fac să ajute cu adevărat, nu doar cu vorbe și cadouri?
Poate viața ne dă învățămintele ei: uneori, sprijinul pe care îl așteptăm vine din alte părți, nu din familie, iar adevărata dragoste de părinte nu se măsoară în cadouri sau sfaturi, ci în timp și implicare.
