Mamă, nici nu știu de unde să încep… să vezi ce mi-a făcut tata. Aveam doar 12 ani când a plecat de-acasă, lăsându-mă pe mine și pe mama de capul nostru, fără vreun sprijin, fără adăpost, parcă nici nu existam pentru el. Nu s-a sinchisit să anunțe poliția, n-a dat un telefon, nimic. Parcă s-a topit în aer și pentru el chiar nu am mai însemnat nimic.
Când am împlinit 15 ani, lucrurile s-au complicat și mai rău. Într-o zi ne-am trezit cu un cuplu de tineri care au venit la noi acasă și ne-au cerut să elibereze mama o cameră, că tatăl meu le-ar fi promis-o. Îți dai seama ce șoc am avut? Când mama l-a sunat să-i ceară explicații, el rece și fără niciun pic de rușine i-a zis că acei tineri sunt copiii lui la fel ca mine Îți dai seama cât de tare a durut să aud asta?
Mama nu a mai putut suporta sufocarea din apartamentul ăla cu atâta lume care venea și pleca, așa că a vândut locuința. Și, hai să vezi, o parte din bani i-a dat unei persoane de încredere de-a tatei, cica s-o ajute. Cu restul banilor a reușit să ia, printr-o agenție imobiliară online, un apartament micuț cu două camere. Ca s-o ajut să plătească rata la bancă, am pus școala pe pauză ani buni și m-am angajat pur și simplu nu se putea altfel.
La un moment dat, mama s-a stins m-a lăsat singură, cu un an de rată la apartament rămasă de dat. Și, fix în perioada asta cât de grea mi-a fost, ghici cine apare la ușă? Tata! După ce noua lui soție l-a dat afară, s-a trezit și el la realitate. Bătrân, bolnav, cu o pensie de nimic ajunsese de-a dreptul peste mână, nu știa pe unde s-o apuce.
A venit să-mi ceară ajutorul. Când l-am văzut, nu m-am putut abține și l-am întrebat direct dacă e nesimțit sau doar prost. După douăzeci de ani în care m-a ignorat complet nu m-a căutat, nu m-a susținut cu nimic, ba chiar mi-a luat apartamentul, m-a lăsat să muncesc de copil ca să pot avea unde sta, mi-a pus piedici la școală și m-a predat străinilor avea acum pretenția să-l primesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
N-am putut simți pic de milă. Mă gândeam: Poate merită compasiunea cuiva, dar sigur nu a mea. Pentru altcineva, pe care îl vedea ca fiind copilul lui, a făcut mai mult decât pentru mine, iar de mine nici nu-l interesa dacă sunt sănătoasă sau dacă am ce mânca. I-am zis clar și răspicat: dacă vrea ajutor să se ducă la cei pe care îi considera demni să-i spună copiii lui, nu la fiica de care și-a adus aminte doar când a ajuns la capăt de drum. L-am rugat să mă uite cu tot cu adresa și să nu mai revină niciodată nu a fost și nici nu va fi vreodată un tată pentru mine.
