Nu am înțeles de la început de ce fiica mea era atât de grăbită să se mărite cu băiatul acela, pe care îl cunoștea de nici o lună. Mă gândeam, sincer, că sigur e însărcinată, că altă explicație nu găseam. Dar ea mi-a zis clar că nu așteaptă niciun copil. Pur și simplu ne iubim enorm, nu putem trăi unul fără celălalt, mi-a zis ea, cu ochii ăia sclipitori. Ei, drept să spun, m-am bucurat. Nu oricine are norocul să dea peste o iubire adevărată de-asta. Așa că am hotărât imediat să facem nuntă iar părinții ginelui au pus bani la comun cu noi, fiecare cum a putut. Ce să zic, am adunat vreo 12.000 de lei, cât să iasă un chef de pomină.
La cununie a fost veselie, lume bucuroasă, toți dansau și râdeau. Dar, uitându-mă mai atent, am remarcat că mama băiatului era tare abătută. La început am crezut că nu-i place fata mea, n-aș fi vrut să mă bag, dar știi cum e, simți când ceva nu e în regulă. M-am dus până la urmă la ea, să văd ce problemă ar avea. La început sora-mea de cuscră doar a tăcut, dar apoi, cu ochii plini de lacrimi, mi-a spus pe șoptite:
Nunta asta nu trebuia să aibă loc. Băiatul meu n-o s-o facă fericită pe fata ta. El n-o iubește deloc, n-a iubit-o niciodată. El se căsătorește doar ca să se răzbune. Fosta lui l-a părăsit, lăsându-l pentru cel mai bun prieten al lui. Așa că s-a gândit să-i dea o lecție. I-am zis și eu să n-aibă curajul să facă prostia asta, dar tinerii nu mai ascultă de părinți, fiecare cu voia lui.
Eu când am auzit, am zis, hai să fim serioși, niște prostii spuse la supărare. Am întrebat-o pe fata mea de nenumărate ori dacă e totul bine cu el, și ea mă liniștea “Mama, e perfect, chiar sunt fericită.” Nu am băgat în seamă lacrimile cuscrei, am pus totul pe seama faptului că nu-i place fata mea.
Dar peste vreo două luni, mi-o văd pe fiică-mea venind plânsă acasă, cu bagajul după ea. S-a dovedit că ginerele a cerut divorțul. Fusese cu gândul tot la fosta lui iubită, și, vezi Doamne, cu fata mea nu s-a putut deloc înțelege, că ce-a făcut, n-a făcut din dragoste, doar din răzbunare. Acum mă consum de vină de ce n-am oprit eu totul? Parcă simțisem cevaDar știi ce-am învățat după toate astea? Că oricât ai încerca să-ți aperi copilul, oricât ai vrea să-i scoți spinii din drum, anumite lovituri trebuie să vină ca să vezi cu adevărat ce-i înăuntrul tău. Mi-am ținut fata în brațe și-am plâns amândouă, până când, într-o seară, după o tăcere lungă, m-a privit cu ochii roșii și mi-a zis: Mamă, pe mine nu mă distruge un băiat care n-a știut să iubească. O să mă ridic din asta, o să vezi. Iar atunci am simțit și eu că, de fapt, a început chiar atunci cel mai sincer și puternic capitol al vieții ei.
De-atunci, în fiecare dimineață, mi se face inima atât de largă când o văd cum își reconstruiește bucuriile, un pic câte un pic. Poate că n-am putut să-i salvez fericirea, dar am stat lângă ea când și-a făcut-o la loc. Și-am înțeles că nu din nunți, nici din dragoste orbitoare se naște puterea omului, ci din curajul de a o lua de la capăt, oricât de greu ar fi. Așa că, dacă cineva mă întreabă azi dacă am greșit lăsând-o să trăiască povestea asta, zic cu mâna pe inimă: nu, pentru că povestea ei abia acum începe cu adevărat.
