Cum a ajuns soacra mea să piardă apartamentul

Sunt absolut convins că nu e de datoria noastră să-l întreținem pe cumnatul meu și familia lui și nici să le plătim chirie pentru vreun apartament. Ca să fie clar încă de la început, apartamentul cu trei camere în care locuim este proprietatea mea. L-am cumpărat când era într-o stare jenantă, pe vremea când nici măcar nu eram însurat. Vă închipuiți cum arăta: ușa de la intrare era efectiv rezemată de toc. Important pentru mine a fost prețul, care a fost bun, iar de renovări m-am apucat pas cu pas, pe măsură ce am avut bani. Însă nu despre asta e povestea.

Când am cunoscut-o pe soția mea, deja reuşisem să fac reparații în două camere, plus ceva mobilă nouă. În mare, apartamentul devenise locuibil și chiar cochet.

Soția mea este o femeie deosebită, iar eu locuiam într-o garsonieră în chirie. La câteva luni după ce ne-am apropiat, m-am mutat la ea. După ce ne-am căsătorit, am transformat una dintre camere într-un dormitor copilăresc, iar mai târziu au apărut copiii întâi un băiat, apoi o fetiță.

Totul mergea ca la carte până într-o seară rece de toamnă, când liniștea noastră familială a fost dată peste cap de soacra mea. A venit atunci la noi, cu două valize și lacrimile șiroind pe față:

Pot să stau la voi o perioadă? Fratele tău și-a adus o iubită în apartamentul meu. Sper să fie bine între ei, poate se căsătoresc. Nu o să stau mult, am să vă ajut, am să iau copiii de la grădiniță, am să gătesc. N-am pe nimeni altcineva în afară de tine!

Lacrimile ei m-au înduioșat și am primit-o în casă, i-am dat cea mai mare cameră. Soacra mea era deja pensionară, se ocupa de nepoți, cum a promis, însă acasă la ea nu se mai ducea, fiindcă fiul cel mic se stabilise acolo cu noua lui soție și cei doi copii unul era al lor comun, iar celălalt era dintr-o relație anterioară a fetei.

Cu mulți ani în urmă, cumnatul meu, Radu, se însurase cu Otilia la puțin timp după ce ea terminase liceul. Socrii mei, Nelu și Paraschiva, au vândut pe atunci casa bătrânească și au cumpărat cu banii o garsonieră pentru ei și un apartament cu două camere pentru fiul lor. Din păcate, socrul meu s-a îmbolnăvit grav și a plecat dintre noi.

Radu și Otilia au avut doi copii, dar au divorțat, iar apartamentul a rămas copiilor. Acum, Otilia locuiește acolo cu noul ei soț și cei trei copii, ai lor și ai lui. După divorț, Radu s-a întors la mama lui, spunând:

Mamă, de-acum locuiesc cu tine. Sunt liber, am planuri mari! O să rezolv eu cumva, o să găsesc eu altceva.

Dar nu a rezolvat nimic, ba chiar, după ceva timp, și-a adus noua iubită la mama lui. Așa că la fiecare sfârșit de săptămână, soacra mea îi aducea pe toți copii din prima și a doua căsnicie la noi, transformând casa într-o gălăgie fără sfârșit.

După un an, răbdarea mea a ajuns la limită și i-am spus clar soacrei mele că trebuie să-și găsească altă locuință. Atunci a izbucnit din nou în plâns și a început să țipe.

Am încercat să vorbesc cu Radu și să-i spun că a venit vremea să plece din casa mamei, dar el n-a vrut nici să audă. Mi-a spus că are copii, salariul mic și nu-și permite chiria. Ce ar trebui să fac în situația asta?

Relația mea cu mama soției s-a înrăutățit vizibil. Nici nu mai aveam poftă să mă întorc acasă după muncă. Așa că i-am spus soției clar: trebuie să rezolve cu mama ei, altfel eu intenționez să divorțez.

Replica mea l-a șocat pe soția mea, care nu știa unde să o ducă pe maică-sa; normal, că nu voia să o lase în stradă.

I-am sugerat să-i închirieze mamei sale un apartament, avem suficiente resurse pentru asta. Dar soacra mea a respins vehement ideea de a sta în chirie; a vrut, în schimb, să le închiriem un apartament cu două camere lui Radu și familiei lui, iar ea să revină la casa ei.

Mi s-a părut o obrăznicie maximă și am spus clar că, dacă nu pleacă în maximum o săptămână, îi scot toate bagajele afară. Ce soluții mai am?

Consider că nu suntem datori nici să întreținem familia cumnatului meu, nici să le dăm locuință!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eight − two =

Cum a ajuns soacra mea să piardă apartamentul
Rivală pentru „bunurile” din casă — Eu sunt Lăcrămioara, lucrăm împreună. Ne iubim, iar dumneavoastră numai puneți bețe-n roate! Dați-mi-l pe Petru! — Și cum vă încurc eu? — s-a mirat sincer Svetlana Anatolievna. — Să aud fapte! — Păi… — a bâiguit femeia. — Nu vrea să plece de la dumneavoastră! Bade Petre, tu ești prost? Aceste vorbe geniale le-a rostit băiatul Sergiu din povestirea Verei Panova, după ce unchiul Petru l-a „servit” cu o bomboană: înăuntrul ambalajului frumos nu era nimic… Și, într-adevăr, prost. Cum spunea și Nicu Zădărnicul: nu există tulburări psihice, există doar prostie! Asta i-a spus și Svetlana Anatolievna soțului ei. Și nu după ce amanta lui a apărut în casă — chiar și asta soția a trecut-o cu vederea! — ci puțin mai târziu. Așa s-a aflat că Petru Efimovici, Petrușor, cocoșel cu creastă de aur, cu care au fost atâția ani împreună, și-a găsit o nouă dragoste. Și nu doar a apărut, ci a venit cu pretenții: „Ne iubim — dați-mi-l pe bărbatul dumneavoastră!” La vremea aceea, Svetlana deja bănui ceva! Petru brăzea zilnic (pe vremuri, o dată la două zile). Și-a luat parfum nou, și chiar a călcat recent blugii cu dungă. Svetlana nu l-a dezamăgit, gândind răutăcios că așa îi trebuie. Și el, împrăștiind în jur un miros sufocant de ceva importat, a plecat în „tură de noapte”. Da, el — manager de nivel mediu! — Înțelegi, draga mea, — povestea bărbatul la cină, — noi suntem o microfiră de construcții, iar paznicul a demisionat! Și bugetul e limitat! Așa că facem cu rândul de noapte, dormim la birou să alungăm hoții! Nu ne prea vine, dar trebuie! Mai bine stăteam acasă, că nici nu e loc de dormit! — Da’ cum să stai toată noaptea? În capră, ori ce? — a întrebat Svetlana, ca la țară. Petru s-a strâmbat: cum să vorbești așa? În capră — ce-i asta? Dar e un gerunziu, poate demodat! Soția, care preda limba rusă la colegiu, știa, spre deosebire de el. De mult îi era clar femeii că soțul minte. Și că ceva nu e în regulă în regatul danez. Erau căsătoriți de aproape douăzeci de ani. Fiica deja trăia separat. Și uite că soțul probabil că are o amantă. Bine, se mai întâmplă — te-ai îndrăgostit, fii cinstit și pleacă: apartamentul era proprietatea anterioară a Svetlanei. Ce să-i faci — s-a întâmplat! Bătrânețe’ nebunie. Dar Petru nu se grăbea să recunoască. De ce? O mai iubea pe Svetlana? Sau acolo nu era chiar serios? Dar faptul rămânea: bărbatul trăia acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Mai și-și îndeplinea datoria conjugală. Pe lângă mici dovezi de infidelitate, alte „probe” nu avea. Poate doar i s-a părut? Eh, parfum nou! Eh, blugi călcați! Svetlana era gata să treacă cu vederea, dar atunci a venit ea — perfida rivală „Raisa Zaharna”. Petru nu era acasă. Svetlana făcea curățenie. Și atunci — taman ea: bună ziua, vopsiți gardul! Naiva Svetlana, ca-n film, a primit-o: cine știe de ce a venit femeia? Să-și explice, poate! Mai târziu s-a aflat: „marea iubire” e cu cinci ani mai tânără decât Svetlana. Dar arăta de peste patruzeci! Și ea a zis: — Eu sunt Lăcrămioara, lucrăm împreună. Ne iubim, iar dumneavoastră ne încurcați! Dați-mi-l pe Petru! — Și cum vă încurc eu? — s-a mirat Svetlana Anatolievna. — Să aud fapte! — Păi… — a bâiguit femeia. — Nu vrea să plece de la dumneavoastră! — Păi el nu vrea să plece! Eu — cu drag, chiar acum vă adun lucrurile! — a oferit Svetlana și a întrebat: — Ce v-a spus el? Că sunt pe moarte și nu mă poate părăsi? — Nu chiar pe moarte, — s-a fâstâcit vizitoarea, — dar pe aproape. De fapt, cu Petru nu a vorbit niciodată despre asta! Și, în general, ei abia vorbiseră: totul, în afară de o rătăcire accidentală, era rodul imaginației ei… Dar Svetlana nu știa. — Dar vedeți că sunt perfect sănătoasă! Puteți să-l luați pe Petrică fără probleme: mâine depun actele de divorț! Iar dumneavoastră — drum bun, casă de piatră, fericire în casă! — a urat soția zâmbind. — Chiar? — s-a bucurat rivala. — Ce pozitivă sunteți! Sincer, nici nu mă așteptam! Mă pregătisem de rău… „Nu știi tu câtă pozitivitate am!” — a gândit cu un zâmbet fals Svetlana și a rostit tare: — Eh, noi cu Petru ne respectăm! Ne înțelegem. Așa că îi spun totul, iar dumneavoastră mergeți liniștită! A sunat ca „odihniți-vă în pace”. Dar femeia, în extaz, n-a observat nimic. — Să-i spuneți că-l aștept azi cu toate lucrurile! — a zis Lăcrămioara la plecare, oferind un zâmbet de învingătoare și a fugit spre fericire. — Să tot așteptați, draga mea! — i-a spus profesoara. — Poftiți la coadă! Seara, Petru găsește în hol o valijoară pregătită: nu avea prea multe lucruri — după mărfă, și plată! După fața lui Petru, Svetlana a înțeles că habar n-avea. Pentru că Petru Efimovici, calm, cu un sărut pentru soție, a întrebat: — Svetluca, ce avem la cină? Da’ de ce e valiza aici? Pleci undeva? — S-a prezentat a ta! — a zis soția fără ocolișuri. — Cine a mea? — s-a mirat Petru. — Cea cu care faci de gardă noaptea, să nu se fure bunurile! — a explicat Svetlana. — Lăcrămioara cea paznică! Petru s-a înroșit și a întrebat în șoaptă: — Lăcrămioara? Eu n-am fost niciodată de gardă cu ea! — Ai și altele? Așa de nestăvilit ești la bătrânețe! — Nu e cum crezi… — a început el. — Cum cred eu? Hai, telepatic, Mesing! — a provocat Svetlana. — Acum sigur spui că n-a fost nimic! Sau că ea a venit singură! — N-am să spun! — a răspuns el moale. — A fost, dar o dată! Ții minte când am venit beat? Atunci! Nu voiam — pe bune, Svetlana! Ea m-a atacat! Instinct… Și eu… — Înțeleg, Petrule — dragostea-i așa: te atacă, nu scapi! Și, la urma urmei, treabă de tinerețe, ar zice Polygraph Șaricov! Nu te rușina — am priceput. De fapt, am lămurit tot. Și Lăcrămioara te așteaptă: am promis să te las! — Unde să mă duci? — s-a speriat Petru: Lăcrămioara era „venetică” cu chirie la comun. — De ce să plec? — Să nu-ți mai ascunzi sentimentele, Petru! Eu văd! Ia și drum lin pe sub chila ta! — Da’ nu vreau! — s-a împotrivit Petru: chiar nu vroia! — Transpiri tare? — l-a tachinat Svetlana. — E cald în pat? Colega de fapt era corpolentă, tot timpul își ștergea sudoarea cu batista brodată. Petru tăcea rupt. Cu Lăcrămioara, într-adevăr, fusese o dată, doar la chef de firmă și din beție. Nicio iubire la mijloc. Dar ea a început să-l urmărească. Și-n capul ei totul era logic. Oameni buni, să fi știut voi câte „mirese de Magomaev” erau prin spitalele de nebuni pe vremea sovietică! O droaie: stele fără număr, beznă fără fund! Și acum sunt destule nebune: câți Pedro or fi prin Brazilia… Altminteri, om normal, dar o ia razna pe o temă fixă… Dar azi, Lăcrămioara și-a luat liber: urma discuție serioasă cu Svetlana. Petru a răsuflat ușurat: să se facă de rușine la micul colectiv… Petre, ia niște clătite — le-am făcut eu! Că soția ta nu te hrănește! Ce-ai făcut în weekend? Nu vrei să povestim? Vai, ce vis am avut cu dumneavoastră! Nu vrei să afli ce-am făcut împreună? „Am fost prost! — își reproșa Petru. Ce belea am tras! N-am încotro, mă las de lucru!” De o sută de ori a regretat slăbiciunea de moment! Cine știa că Lăcrămioara e atât de instabilă? — Bine, să zicem că nu minți, Casanova. Și cum vezi relația noastră de acum înainte? Trebuie să mă culc cu tine ca și cum n-ar fi nimic după ce am aflat totul? — Dorm pe canapea! — a răspuns prompt vinovatul. Era gata să doarmă și pe preș, numai să nu-l alunge draga lui Svetlana. Și soția a acceptat: vom vedea! Sâmbăta dimineața — Lăcrămioara s-a prezentat devreme: vin? Înțeleg, ieri nu s-a putut! Petru, care îi deschide ușa, s-a speriat: ce grav e totul! Și încearcă să ajungă la femeia entuziasmată: faza maniacală nu-i glumă… — Lăcrămioara Victorie, dragă, — la auzul acestor cuvinte femeia s-a încordat: gata! — mergeți acasă! Și cu grijă, e polei azi! — Și dumneavoastră? — s-a mirat colega. — Eu rămân aici! — a spus Petru cu voce tare. — Cu soția! — Dar ne iubim! — a venit rațiunea femeii. — Totul e imaginația dumneavoastră! N-a fost nimic, n-a fost! — a zis Petru, știind că a fost. Dar, încearcă să dovedești! Și ce dacă au plecat împreună? Poate s-au despărțit imediat? Că Lăcrămioara era „dusă”, știa toată firma. Și bărbatul a ales să țină această variantă până la capăt. În capul Lăcrămioarei se învârteau gânduri: tăcea, uitându-se la obiectul pasiunii. Au totul perfect! Și soția lui l-a lăsat! De ce nu merge? — La revedere! — a zis Petru și a închis ușa. Și atunci soția a rostit fraza celebră din povestirea Verei Panova despre unchiul Petru. S-a potrivit perfect. Petru n-a zis nimic: tăcerea e semn, știți voi… Lăcrămioara a mai stat puțin la ușă: poate se răzgândește? Apoi a plecat: și aici picătură? Din păcate, Petru nu era singurul: doi angajați au plecat înainte, tot din cauza Lăcrămioarei, care i-a hărțuit. Și nici nu avuseseră nimic cu ea! Luni, Lăcrămioara n-a mai venit la serviciu: brusc s-a eliberat. Poate de trei ori ajunge, și vrea să caute iubire prin altă firmă. Poate nici nu era chiar nebună… Petru a răsuflat ușurat: era gata să plece el! Noroc că nu a făcut vreo prostie… Iar buna Svetlana și-a iertat soțul. Ei, a înșelat din greșeală, beat! Altfel, tot ce-i spusese era adevărat! De fapt, s-a aflat că băieții chiar făceau de pază pe rând la firma de construcții: șefii zgârciți economiseau pe pază! Parfumul nou și blugii călcați de Petru nu aveau nicio legătură. O simplă coincidență: așa au ieșit cărțile! Poate totul e din cauza lui Mercur retrograd și furtunilor magnetice: noroc că a avut pe cine da vina — foarte convenabil… Ce să spunem în concluzie? Nu vă îmbătați la chefuri de serviciu, băieți! Că dragostea poate fi toxică. Și, la cum e viața azi, e cât cuprinde. Noroc că n-a trecut la șantaj. Și nu poți să dai mereu vina pe Mercur…